De vorbă cu profesorul Mihai BEJINARU

autorul cărţii
Liceul militar – Adolescenţă (i)recuperabilă,
ediţia a doua, revăzută şi adăugită

Liceul militar a fost a doua casă pentru toţi cei care s-au rupt de familie la vârsta adolescentină

– Domnule profesor, de ce acest titlu la o carte despre viaţa liceenilor militari?

– Bântuit de amintiri şi preocupări didactice apuse din 1990, ca pensionar cu sechele profesionale durabile, am considerat că am ceva de spus şi în altă formă decât în cei 34 de ani de experienţă didactică şi de viaţă într-un liceu militar la care am ţinut sincer. Într-o bună zi, prin 2000, m-am trezit „trăsnit” de titlul: Liceul militar – adolescenţa (i)recuperabilă. Iniţial titlul, oarecum dilematic, a provocat rezerve din partea unor mai sus-puşi din armată, ceea ce m-a ambiţionat. Poate ar fi fost nimerită forma lui interogativă. Într-un fel, cartea aceasta este un motiv pentru reîntoarcerea acasă. Liceul militar a fost o a doua casă şi pentru mine, dar şi pentru toţi cei care s-au rupt de familie, la vârsta adolescentină, şi au acceptat viaţa cazonă, cu toate privaţiunile ei. Pentru elevi, aceşti „ani de liceu” au fost şi anii cei mai grei, poate şi cei mai trişti, şi cei mai visători, dar şi cei mai rodnici. Unii au abandonat pentru că n-au putut suporta depărtarea de locurile copilăriei, de prima iubire, de „lacul codrului albastru”, de poieni şi izvoare, de părinţi, de rude şi prieteni. Alţii au abandonat din cauză că nu s-au putut adapta la noul regim de viaţă, destul de dur uneori. Pentru toţi, a fost ca un al doilea examen. L-au trecut cei mai buni. Pe de altă parte, este şi cartea reîntoarcerii mele în lumea pe care am îndrăgit-o cel mai mult. Este, dacă vreţi, ultima oră de curs, o lecţie pe care n-o mai predau de la catedră, ci din bancă. Am vrut să-mi dovedesc mie însumi că profesia de profesor nu iese la pensie niciodată. Poate că e o exagerare. Dar, sincer, eu aşa o trăiesc.

– Când aţi scris Adolescenţa… , v-aţi gândit la cineva anume?

– Am scris-o pentru toate promoţiile de absolvenţi, pentru toţi aceia care au purtat uniforma albastră, cu lampas roşu, de „lemist”. Este cartea unui dascăl, nu este un manual didactic, ci mai degrabă o carte de suflet, o carte despre psihologia unei vârste, a unor vârste aflate într-un mediu special – mediul militar. Nostalgiile m-au determinat să invoc momentele cheie ale devenirii elevilor: admiterea, acomodarea, parcursul şi finalul „salvator”. În universul generaţiilor dintre 1957-1990 m-am implicat efectiv (mărturisit) şi afectiv (mascat) în derularea multor realităţi mistificate din perimetrul psihopedagogic al liceului militar. Cartea reprezintă revărsarea preaplinului unei vieţi consacrate fără rezerve formării viitoarelor cadre ale armatei noastre. N-am cerut nimănui să fie de acord cu părerile expuse în paginile ei. Totuşi, această carte poate fi şi o provocare afectivă adresată tuturor absolvenţilor, o invitaţie la dialog.

– Sunteţi mulţumit de ecourile pe care le-a avut la cititori?

– Din păcate, ecoul n-a fost cel scontat. Exceptând atitudinea presei – onorantă pentru mine – a celor care mi-au cerut-o, dar mai ales a celor care au organizat lansarea ei, la Cluj-Napoca şi Bucureşti – nimic deosebit! Ca autor şi profesor, n-am găsit potrivită tăcerea colegilor mei din colegiile liceale militare – care puteau măcar s-o „foarfece” – şi nici a mărimilor militare provenite dintre absolvenţii liceului militar. Probabil că noul statut al cadrelor militare nu mai agreează vechile nostalgii pentru Ostaşii noştri de altădată. Şi atunci? Personal, am priceput cam târziu că încercarea de a menţine sistemul militar tradiţional nu are sorţi de izbândă. Este uluitor pentru mine cum o bună parte din armata noastră a ajuns, în scurt timp, compatibilă cu cerinţele moderne ale ducerii războiului… Am simţit asta la puţin timp după publicarea Adolescenţei (i)recuperabile. Lansarea cărţii mele a coincis cu mixtarea colegiilor militare liceale. Sub acest aspect, ea părea a fi depăşită atât pentru „veterani” cât şi pentru „boboci şi boboace”. Dezamăgirile absolventelor din ultimii ani cer să se schimbe ceva în şcolarizarea fetelor de către colegiile militare liceale. Este un semnal care trebuie luat în seamă.

– Aveţi un gând pentru liceenii de astăzi?

– Să nu uite că o generaţie care nu începe prin a dori şi altceva decât ceea ce-i oferă dascălii ei înseamnă că-şi recunoaşte, prin asta, inutilitatea de a trăi.

– Vă mulţumesc, domnule profesor, şi vă doresc puteri înzecite pentru alte şi alte cărţi.

Interviu realizat de Dumitru ROMAN