Miracolul de la Ciuperceni

Domnul colonel (r) Ion Gociu, scriitorul Mugurel Pădureanu-Coarba, a participat la deschiderea noului an şcolar în satul său natal Ciuperceni. A dăruit, copiilor şi şcolii, cîteva exemplare din cartea sa – Din Văianu la Toronto.
Scriitorul Dumitru Dănău, prezent la festivitate, a adresat copiilor îndemnul de a-l depăşi pe consăteanul lor:
Cel mai frumos zbor se învaţă acasă, în cuibul vostru. Pe colonelul Ion Gociu l-am cunoscut ca pe un camarad al literelor române prin această carte. Şi sunt convins că nu se va opri aici. Citiţi-l şi nu veţi regreta. Chiar dacă nu-i veţi călca pe urme, că armată n-o să mai faceţi, lectura cărţii vă va forma şi instrui ca oameni de nădejde ai României şi lumii în care trăim. Cu toţii aveţi în raniţă bastonul de Mareşal şi-l veţi putea depăşi…

O relatare pe larg a acestui frumos eveniment a apărut in ziarul Gorjanul, autor Ion Predoşanu.

Miracolul Ciuperceni- lectie de viata pentru scolarii si prescolarii Maestrului I. Gociu
Redam mai jos articolul respectiv:

MIRACOLUL CIUPERCENI – LECŢIE DE VIAŢĂ PENTRU ŞCOLARII ŞI PREŞCOLARII MAESTRULUI I. GOCIU
Miracolul Ciuperceni – lecţie de viaţă pentru şcolarii şi preşcolarii Maestrului I. Gociu

Am fost martorul unei altfel de festivităţi marcante la Şcoala generală Ciuperceni, prilejuită de o deschidere a anului şcolar 2010-2011. Într-o sală de sport ce ţine loc şi de sală de festivităţi, copii preşcolari şi şcolari, părinţi şi bunici grijulii au luat loc, care au avut, restul stând în picioare. Am crezut că lumea prezentă, mai ales copiii, stau smirnă, cum se spune, doar la slujba minunată ţinută de preotul paroh Dumitru Giurescu. Profesorii, la fel, dar la domniile lor mă aşteptam. Aveam să mă înşel. Minune mare, în zi de sărbătoare
Directoarea Mihaela Crăciunescu, surprinzătoarea „Împărăteasă”!
Modesta şi calma profesoară navetistă Mihaela Crăciunescu nu-i din Ciuperceni, ci din Motru. Asta n-o face mai puţin iubită de toată lumea şcolară şi chiar de cea preşcolară din comuna a cărei şcoală generală o conduce ca director. La clădirile şcolii generale, aspectul exterior îl depăşeşte pe al multora din Târgu-Jiu şi chiar de aiurea, iar interioarele sălilor de clasă şi al sălii de sport par la concurenţă cu farmaciile. Nu întâmplător, jucăuşii copii ai grădiniţei Ciuperceni i-au făcut cadou un fel de coroniţă din hârtie albă pe care, ca-n poveştile ce le joacă micuţii actori prichindei, pe care sta scris „Împărăteasă”.
Fostul elev Ion Gociu, actual scriitor şi „Om mare”
Şi cum să nu-i alinte Împărăteasa pe micuţi, ca şi pe elevii de azi ai Şcolii generale zicându-le „Îngerii comunei Ciuperceni”?, cărora le-a prezentat un fost coleg de-al lor care-a ajuns „Om mare!” În fapt, este vorba despre un fost elev al şcolii Ciuperceni, căreia nu i-a mai trecut pragul din anul 1945.
Iar fostul elev, din anii 1941-1945, îmbrăcat în cămaşă de cânepă şi-n opinci a plecat din Ciuperceni la Şcoala Medie Financiară din Târgu-Jiu, unde-a învăţat carte nu glumă, apoi a urmat cursurile unei şcoli militare ajungând până la gradul de Colonel.
Un grad eminamente meritat, încât gazetarul şi scriitorul George Manoniu a avut îndrăzneala să propună societăţii civile înaintarea unei cereri armatei române spre a-l înainta la gradul de general. În susţinerea ideii, care-a revenit şi în prezentarea altei persoane care s-a exprimat despre evenimentul provocat de localnicul Ion Gociu, este adusă ca motivaţie faima pe care scriitorul Mugurel Pădureanu-Gociu, pseudonimul literar al colonelului(r) Ion Gociu, a adus-o şi o va mai aduce armatei române.
„Din Văianu la Toronto”, roman autobiografic de succes

Printre primii care s-au exprimat, mai întâi în scris, apoi verbal, ieri, la lansarea cărţii „Din Văianu la Toronto”, apărută la Editura Paper Print Bussines Bucureşti, 2010, este lectorul romanului – George Manoniu. Un roman – lecţie de viaţă, o lecţie de suflet. Tema romanului este lumea satului Ciuperceni, un roman brodat cu portrete formidabile de oameni, întâmplări pitoreşti, schiţe şi chiar una-două nuvele recunoscute de finii observatori – scriitorii Ion Mocioi, profesor universitar doctor la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu ori scriitorul Dumitru C. Dănău, şi domnia sa Colonel în rezervă, dar General al literelor române. Aşa cum, nu ne îndoim, va ajunge şi debutantul de astăzi – Mugurel Pădureanu-Coarba, „Om mare” nu doar al Ciupercenilor, ci al culturii gorjene. Cel puţin, întrucât domnia sa trudeşte, la masa de scris, şi va recidiva, curând, cu cel puţin încă două cărţi.
Dacă am spicui câte ceva din spusele celor care au vorbit şi tot nu ar fi de ajuns ca să vă faceţi o părere. „Orice pe lume se poate dacă ai curajul şi ambiţia să crezi că orice pe lume se poate” zicea directoarea Mihaela Crăciunescu despre „Omul mare” şi modelul viu oferit elevilor. Prof. univ. dr. Ion Mocioi: „Autorul cărţii este un scriitor remarcabil, un artist al cuvântului despre ale cărui viitoare volume vom mai auzi numai lucruri frumoase”. Iar prolificul scriitor Dumitru Dănău, cu vasta sa cultură, observa că Văianu este un nume de sat cu rezonanţă dacică, o matcă magică în care se nasc nume mari. Aşa cum nume mare al armiei române este colonelul Ion Gociu, iar Mugurel Pădureanu-Coarba este şi se va impune ca un nume de referinţă al literaturii române.
Iar copiilor din Ciuperceni le-a adresat îndemnul de a-l depăşi pe consăteanul lor: „Cel mai frumos zbor se învaţă acasă, în cuibul vostru. Pe colonelul Ion Gociu l-am cunoscut ca pe un camarad al literelor române prin această carte. Şi sunt convins că nu se va opri aici. Citiţi-l şi nu veţi regreta. Chiar dacă nu-i veţi călca pe urme, că armată n-o să mai faceţi, lectura cărţii vă va forma şi instrui ca oameni de nădejde ai României şi lumii în care trăim. Cu toţii aveţi în raniţă bastonul de Mareşal şi-l veţi putea depăşi”.
Prima zi, primele Premii!
Generosul colonel în rezervă Ion Gociu, una şi aceeaşi persoană cu prozatorul şi memorialistul Mugurel Pădureanu-Coarba, dimpreună cu soaţa sa Cornelia Gociu au oferit trei volume „Din Văianu la Toronto” bibliotecii Şcolii generale Ciuperceni. S-au mai şi vândut alte zeci de exemplare, iar autorul a dat autografe.
De un succes aparte s-a bucurat concursul ad-hoc privind cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor locale. Cu întrebări pertinente şi chestionar în care li s-au cerut copiilor să-şi amintească şi poezii de George Topârceanu ori alţi clasici ai literelor române, iar jurizarea au realizat-o cei doi soţi, s-a încheiat apoteotic, cu un spectacol pe care-l numim Miracolul de la Ciuperceni.
Premianţii au fost: Premiul I – Elena Cristina Trocan, de 11 ani; Premiul II – Cristina Adam; Premiul III – Claudia Minea, 11 ani – Locurile 5 şi 6, ocupate de Nicoleta Cristache şi, respectiv, Maria Alexandra Valentina Stoica au primit câte o menţiune, iar Delia Bejat, Cătălin Câmpeanu, Andreea Dobrescu şi Alexandru Nebunu câte o Diplomă de merit. Primii şase elevi au primit câte un volum din romanul autorului, cu Diplomelele şi ciocolata de rigoare. Fursecuri şi sucuri s-au găsit la discreţie.
Primarul absent, fostul primar prezent
Întrucât autoritatea locală – Primăria Ciuperceni – a fost reprezentată doar de viceprimarul Florin Ancuţa, să-l credem pe cuvânt pe actualul primar că a fost reţinut la Judecătoria Târgu-Jiu.
Cu delicateţe şi graţie, fostul primar Mircea Fometescu a vorbit la lansarea romanului consăteanului lor. Ba mai mult, domnia sa a dat autografe pe monografia „Comuna Ciuperceni – Judeţul Gorj”, al cărui iniţiator este, căreia îi mai e şi coautor alături de prima vioară – Vasile Novac. Care prim-autor îi recunoaşte meritele fostului primar.
Iată cum, prin producţiile literare ori monografice, prin concursuri şi pe o vreme superbă la Ciuperceni a ieşit un moment minunat şi superb, la rândul lui, precum vremea. Care vreme ţine cu oamenii, atunci când sunt buni şi fac numai fapte bune. Iar fapta de ieri din Ciuperceniul şcolar şi literar este de-a dreptul extraordinară.
Cifra 13 cu noroc. Mare noroc!
La final, colonelul Ion Gociu remarca: „Ziua de 13 îmi poartă noroc. Nu-i înţeleg pe americani de ce nu au cifra 13 în viaţa lor. Nici ca număr de apartament, de etaj ori altceva. Mie mi-a purtat totdeauna noroc. Într-o zi de 13, în 1982, am fost dat afară din armată şi tot pe 13, doi ani mai târziu, şi-au recunoscut greşeala şi mi-au redat gradul, avansându-mă Între timp am cunoscut economia naţională şi mi-am cumparat un apartament în Târgu-Jiu”. Şi imediat, Doamna Gociu, îi spune un mare secret: „Tot pe 13 septembrie este Sfânta Mare Muceniţă Cornelia. Adică e ziua mea.” Chiar că domnul col(r) Ion Gociu şi Maestrul scriitor Mugurel Pădureanu-Coarba au avut Mare noroc pe 13! Nici eu nu-i pricep pe americani!
Ion Predoşanu

O „bijuterie”

AM, CUM SĂ N-AM…

După Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion, la Sfrăncioaca, nora Gugioanii s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor. A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii, și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”
La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face… și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și, cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig.

Se dusese vorba în tot satul „că Veta lui Gociu îi bolnavă rău”… Popa Constantin a venit s-o grijească pe ea și pe soacră-sa și să le facă un maslu creștinesc, așa cum este datina. A fost chemată și baba Opregoanea să-i descânte și, după ce a plecat de la ea, baba a zis: „că trebuie să-l cheme pe Luță că-i treabă rea și să-i taie de sub limbă, că altfel moare!” Vorbele astea i le-a spus lui Dumitru și Stătienii, dar ca să nu audă și bolnava.
Lumea din sat ocolea casa Vetii, ferindu-se ca de ciumă. Cine a intrat la ea o dată și a văzut-o în halul cum arăta se „ducea în lumânări” și nu se mai întorcea.
Din femeia tânără, dolofană și frumoasă, cu ochii albaștri ca florile de Nu- mă-uita și obrazul persiciu, rămăsese doar o „umbră”, de se fereau până și copiii ei de ea. Nu trecuse mult de când spunea că o doare burta și dintr-o dată s-a ofilit ca o floare neudată, a slăbit de nu mai stăteau opregele pe ea, nu mai avea vlagă nici măcar să se scoale din pat, iar obrazul și pielea de pe mâini îngălbeniseră ca lămâia. Era clar… „Era bolnavă rău!” spusese Opregoanea moașei Mitoioanea, cu care s-a întâlnit pe drum, când se întorcea spre acasă.
– Mărie, așa o chema pe Mitoioanea, să știi că nepoată-ta îi bolnavă rău. Eu i-am descântat, zise cu îndoială în glas baba Opegoanea, dar mi-e frică de mai rău. S-a ofilit de tot și-i numai os și piele. Vezi, dacă te duci pe la ea, să le spui ălor ei să-l cheme pe Luță să-i taie sub limbă că, altfel, muierea moare.
Până în seară, Dumitru, tatăl Vetii, a plecat la Vișoi să-l cheme pe Luță, omul priceput la toate. Luță n-avea decât patru clase primare, dar făcuse armata la cavalerie, unde învățase multe lucruri bune, de care se folosea și acum, la bătrânețe. În comună, făcea pe agentul veterinar fără vreo recunoaștere oficială, dar era apreciat de toată comunitatea care, când avea nevoie, pe el îl chema.

A doua zi, pe un ger de „crăpau pietrele” , descălecă la poarta Gugioanii, de pe o iapă în păr roib, Luță, care era renumit în jugănirea taurilor, scopirea armăsarilor și a tuturor animalelor de pe bătătura omului. Se dusese buhul, ca de popă tuns, că și-a scopit ca pedeapsă cocoșul porumbac, care fusese oprit de la tăiere pentru prăsilă și care o vară a călcat găinile degeaba, că din ouăle clocite n-au ieșit pui.

…Focul mai ardea în sobă în dimineața aceea. Soacră-sa zăcea într-un pat,ea în altul. Copiii, Gore și Lora, noaptea dormeau pe jos. Ion era la târg la liceu și sta cu tat-su.
Stătiana, mamă și cuscră, încă nu plecase de la ea și era venită decuseară , să facă curat și ce mai trebuia de mâncare, știind că vine Luță și-i rușine să fie primit cu casa în neorânduială…

– Ce face fata, Stătiano?, o întrebă Luță pe mama Vetii, când ea îi descuie poarta să intre în bătătură, ținându-se la câine, să nu sară la om.
– Rău face, Păntilie!, că așa îl chema, Luță fiind porecla. Toată noaptea le-am păzit. Ea într-un pat, soacră-sa în ailalt. Mi-e c-o pierdem! Așa s-a prăpădit și Stanca lui Pomaje, care avea tot gălbinare, ca și Veta.
– Dacă mă chemau la Stanca, eu o făceam bine, dar n-au vrut și a murit! Pe cine am „operat” eu, pe picioare l-am pus în două săptămâni! Ai văzut ce bine ți-am jugănit pe Prian și ce smerit a stat când l-am prins de coaie și i le răsuceam. Mai scotea el limba, dar se făcuse blând ca mielul, iar voi nici la car nu puteați să-l înjugați.
Luță băgă iapa în obor, o priponi de mărul de la poartă și îi spuse Stătienii:
– Adă-i o pală de fân să roadă până facem treaba, că altfel n-are astâmpăr, că-i a dracului și asta, de n-are pereche! zise Luță supărat pe iapă. După ce-mi face un mânz, o scopesc eu cum știu, că era să mă arunce din șa pe la Vișana, când săriră cânii după noi.
– I-o fi venit de armăsar, că văd că nu-i bătrână! La iepe le vine de goniță și iarna, nu-s ca vacile, remarcă Stătiana diferența între o vacă și o iapă, apreciere valabilă și pentru femeile de la țară. Intră în casă, să nu stai în frig până vin eu, că mă sui să iau fân de pe pătuiagul din oborul vacilor.

Luță intră în casa cu două bolnave. Soacra, Măria Gugioanea, se ridică din așternut „în capul oaselor”, dar nu coborî din pat. Răspunse la binețe și se plânse că n-a dormit toată noaptea și crede că n-o mai duce. „Dar îi păcat de Veta, că-i „tinără” și are trei copii. Îl mili pe Costăin, fi-su, că rămâne văduv și „o să fie vai de capul lui! Eu măcar îs bătrână și nu-mi pare rău”…
Veta, întinsă cu fața în sus pe patul ei, schiță doar un surâs șters și îngăimă ceva parcă de mulțumire pentru cel venit, în speranța că nea Păntilie va fi vindecătorul ei. La spital, nu rezolvase nimic și fusese trimisă acasă, Opregoanea îi descântase degeaba, așa că ultima nădejde îi era în Luță.
– Vetă, tu ce mănânci? o întrebă „doftorul” pe bolnavă.
– Aproape nimic, că nu-mi priește! răspunse cu glas stins Veta.
– În armată, la bolnavii de gălbinare le dam numai pâine, poame, lapte și urdă, preciză el ca laudă, că „ știe de atunci să trateze boala de gălbinare. ”
– I-o-a, de unde să avem noi acum așa ceva? Nici coricove n-avem! Poamele – așa se numeau fructele uscate pe aici – le-am mâncat chisăliță pe postul Crăciunului, iar vaca n-a fătat. Ce să fac? N-am decât să mor… Aseară, mi-au dat zeamă de varză îngroșată, că n-am voie la carne și ouă, și am crezut că mor azi-noapte de dureri de burtă. Azi, beau un ceai din frunze de gutui, până s-o termina puținul de zahăr ce-l mai am.

Din chimir, cu un gest larg, Luță și-a scos o cârpă în care ținea „bisturiul”, un brici de bărbierit, odată marcă de prestigiu, Solingen, moștenit de la tată-su și acum destinat „operațiilor” de tăiat sub limbă, și două sârme lucitoare, frumos arcuite. În șapte sate numai Luță făcea acest lucru! Totul era să-l chemi și să ai încredere că te face bine, dar de frică mulți mureau până se hotărau să apeleze la el.
Când Stătiana a venit în odae, Luță pregătea „instrumentele”. Le-a șters, le-a trecut prin flcăra unei lămpițe cu spirt și, cu ele în mână, fără a le mai atige de ceva, aștepta ca bolnava să se ridice din așternut. Știa starea de spirit și emoțiile care puneau stăpânire pe „pacient” și de aceea se grăbea. După ce termina, stătea la taifas, bea și o oală cu vin și dădea sfaturi pentru ce mai trebuia făcut. Acum, totul trebuia făcut repede.
Tremurând de slăbeală și emoții, cu ajutorul mamei sale, Veta s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului și asculta smerită ceea ce spunea vraciul. Si-a clătit de mai multe ori gura cu apă dintr-o ulcea adusă de la bunar și a scuipat-o în postăvița trasă de sub pat. Apoi a trebuit să bea multă apă, fiindcă o zi, poate două n-o să mai poată, că i se umflă limba cât o broască de-a mare.
Între timp, apăru și Dumitru, tatăl Vetii, care primi poruncă de la muiere să stea lângă bolnavă, ca să nu se miște la „operație”. Veta, încadrată între mamă și tată, se închină resemnată, iar când zise Luță ea deschise larg gura, întorcând limba cu vârful înapoi, sub care, de boală, se vedeau două vene proeminente, înnegrite de sângele acumulat în ele.
– Dacă ești cuminte, merge repede, dar să nu te miști că nu doare! zise Luță, ca s-o încurajeze. Apoi spuse Stătienii să aducă o cotovaică unde să scuipe sângele „al rău”, care iese din tăietură.
Lora, fetița numai de trei ani care stătea pe o pătură în cotul sobii, când l-a văzut pe Luță cu „brifta” la gura mamei sale s-a speriat și a început să țipe, „că-i taie limba!” Doar Veta îi băgase în cap fetii ei, în postul Crăciunului, „că dacă nu ține post și mănâncă de dulce, popa-i taie limba”! Acum fata vedea spectacolul real cu tăiatul limbii și de spaimă a începuse să țipe „ca din gură de șarpe!”
– Dumitre, ia fata și du-o la Măria Bălașii, că ajungem de pomina lumii!
Operația se mai amână până la întoarcerea lui Dumitru. Noroc că vecina Măria Bălașii sta la poartă de vorbă cu Tomița lui Nicolae și luă pe dată fata de mână și intră cu ea în obor, în țipetele disperate „că Luță taie limba mamei!”

Vestea cu Luță ajunse repede până în capul satului, și la deal, și la vale, dusă de Tomița, care plecase până la soru-sa, Victoria, să-i ducă trei caiere de fuior de in pentru pânza din război, pe care nu avea cu ce s-o mai facă, fiindcă terminase și ultimul ghem. Cu cine se întâlnea, la acela spunea: „Ce jale o să fie la Gugioanea că și ea, și noru-sa sunt pe moarte!”

…Repede venise seara. Veta stătea în pat, cu fața în sus, cu obrajii sfrijiți și galbeni ca turta de ceară. Ochii i se împăinjeniseră de tot și părea ca moartă. Acum, nici nu mai putea vorbi și simțea că nu mai poate nici respira, limba umflându-i-se cât era gura de mare. „Operația” s-a făcut repede, a durut-o, dar nu tare pe cât se aștepta, a curs mult sânge, mai ales când Luță băga și scotea sârmele din venele limbii, din care curgea un sânge negru ca din „gâtul porcului Floricel”, când l-a înjunghiat Ciufanu.
Înainte de a pleca, pe când bea vinul adus în ulceaua de pământ nouă, luată din pod, Luță a zis „că treaba lui s-a terminat, dar pentru a se face bine neapărat să mănânce mult lapte și urdă de vaci!”
– Așa i-au spus și doctorii la spital, dar… n-avem de unde! Ale noastre n-au fătat, a Stătichii, de la care mai luam, a înțărcat… zise Stătiana cu tristețe în glas.
– La Lisăveta n-ați încercat? Că are două vaci cu lapte, de la care toată vara a muls câte un șiștar cu lapte. În toți anii are câte o brădoaică cu brâză și una cu urdă, pe care le păstreză până la Săptămâna Albă, spuse Luță despre vecina lui, care era sora mai mare a lui Dumitru Stătienii, măritată în Vișoi.
Luță se sui în șa și plecă mândru și mulțumit de treaba făcută, mânând iapa în buestru, cum îi plăcea lui să fie legănat călare, amenințând-o „că o să vadă ea ce pateu, dacă îl mai supără cu năravurile ei.”
– Dumitre, mâine îi sărbătoare și, după ce ieși de la biserică, mergi la soru-ta să ne dea, până fată ale noastre, un castron de urdă, că ne moare fata de foame! Că, vezi bine, altceva nu mânâncă și-i păcat de Dumnezeu…
Discuția se termină și cei doi părinți rămaseră îngândurați și nu mai vorbiră vreme lungă.

…A două zi, când bătu clopotul la Biserica Nouă să cheme oamenii comunei la slujba Celor Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan, Dumitru luă prescura pentru popă și trei colaci din banița de pe polata din pivniță, pentru Doda Lisăveta, îi puse în traista cusută cu arnici, în care Stătiana băgase castronul de tablă pentru urdă, ca să nu se uite, și, cu Gore, copilul al mic al Vetii după el, plecară la biserică, cu gândul să meargă și la soru-sa Lisăveta, după urdă și lapte. Lisăveta era mai mare ca Dumitru și, conform datinii, Dumitru nu-i spunea pe nume, ci Dodă și mata. Când era cu tatăl lor și nemăritată, Lisăveta era a dracului fără pereche. Bătea la copiii ai mici de ziceai că-i omoară! Mă-sa murise, tac-su nu se mai însurase și ea era „șefă” peste șase frați, din care patru erau băieți, toți neastâmpărați. Cel mai rău pentru ăi mici era când trebuiau leșiați de Paști, sau de Crăciun. Îi băga în albie și, când vedea râpul de pe ei, îi lua la plesnit peste pielea goală, că era mai bine să nu fi fost pe acolo. Cum Dumitru era cel mai murdar, n-a fost dată de la Dumnezeu să nu fie chelfănit când trebuia leșiat. Mântuirea copiilor a fost când a venit băiatul lui Rovența din Vișoi și a pețit-o pentru a-i fi nevastă. Dar Lisăveta lui Răducanu, (și când era măritată, lumea din sat îi zice „tot a lui Răducanu”, numele lui tată-su) când rămânea singură, și rămânea foarte des, că omul îi pleca la stăpân la un negustor din Galați, mai venea pe la tac-su, să-l mai ajute, să-i mai facă vreo treabă, că de vrednică era vrednică și miloasă pentru părinte și era veșnic nemulțumită de mizeria în care-i găsea și-i plesnea pe cei mici din frații ei, așa ca să nu uite… Și Dumitru nu a uitat asta niciodată. Îi purta un respect deosebit și când amândoi deveniseră bunici, tot ce și cum spunea Lisăveta, așa rămânea. Că e albă, că e neagră, cum zicea ea era sfânt!

După ce dădu binețe, Dumitru, instruit de acasă de Stătiana, oferi colacii suroră-si și începu să-i spună despre fiică-sa Veta, care-i purta numele și pe care ea îl pusese când a făcut-o cumnată-sa Stătiana, în lipsa lui Dumitru care fusese luat în război. Era ora prânzului și, venind direct de la biserică, Lisăveta își întrebă fratele „dacă îi este foame”, la care răspunsul a fost, „Păi eu știu?!”Și continuă să vorbească, în timp ce Lisăveta pregătea totuși străchinile de mâncare.
– Dodă, Veta noastră îi bolnavă rău. Are gălbinare și i-a tăiat Luță de sub limbă! Era un argument că treaba era serioasă și de luat în seamă. Nu știm ce să ne mai facem, că n-avem ce-i da să mănânce, că de dulce n-are voie. Ne trebuie lapte și urdă și vacile noastre n-au fătat. Urdă n-avem nici pentru Săptămâna Albă, că am terminat-o de mult, că sunt guri multe. Cine și-a dat seama că dă necazul peste noi! Poate dă Dumnezeu și ieșim bine din iarnă, că altfel repede se alege praful și rămân copiii ăștia pe drumuri! Și arătă cu capul spre Gore.
Lisăveta îl asculta cu luare-aminte și, din când în când, cu privirea fixă pe un punct imaginar, închidea câte un ochi, semn că ea cugeta. În casă se lăsase liniștea, numai din cotul sobei se auzea un plescăit când copilul Gore încerca cu lingura să adune tot dumicatul din strachina de lapte cu mălai, cu care îl cinstise sora lui bunicu-su. Lapte fusese puțin, dar cu mălai în el vasul se umpluse. În asemea situații, copiii mănâncă „scurs”, adică aleg întâi mălaiul ca muietură, să-i ajungă și pentru alt dumicat, prelungind prezența laptelui pe fundul străchinii. Urechea lui era îndreptată spre discuția dintre frați și încerca să descifreze sensul vorbelor cu două înțelesuri, care nu lipseau de la niciunul,în conversația dintre soră și frate.
Lui Dumitru îi pusese într-o strachină niște varză fiartă cu slănină, bine ardeiată și o mânca nesățios cu mălai făcut în sobă, stând la masa înaltă. Și pe el îl pișca bine ardeiul la limbă, motiv pentru care o mesteca cu zgomot, ca deobicei. Fusese îmbiat și copilul, dar varza era prea iute și a spus „că-l frige ardeiul la limbă”… Atunci i-a pus lapte de care, acasă, nu mâncase de mult.
– Să-ți mai pun, Dumitre? îl întrebă Lisăveta pe frate-su, gândind ce să-i răspundă privitor la urdă. Deși nu se săturase, că Dumitru era un mâncău recunoscut în rândul fraților săi și Lisăveta îl știa, l-a întrebat totuși, cu gândul că o va refuza.
– De, eu știu?! răspunse Dumitru, ca să nu zică nici da, nici ba.
Pe copil nu l-a întrebat, că el ar fi zis da! Așa că masa s-a încheiat pentru amândoi.

…În timp ce ștergea cu palma firimiturile de mălai risipite pe masă, ca să le arunce în tindă la găini, care se adunaseră „ciorchine” de zăpadă și de frig, Lisăveta „dete” acum răspunsul la întrebarea lui Dumitru, pusă când înfuleca varza iute de-l ardea pe gât… „dacă are și poate să-i dea un castron de urdă pentru Veta, că altceva acum nu are voie să mănânce?”
– Dumitre, am urdă, nu zic că n-am, dar n-am început putinica!! În oala de pământ de unde îi pusese lui Gore laptele în strachină mai era vreo jumătate de kil și Lisăveta zise: „Laptele ce rămase de la copil ți-l dau să-l ei și să zică Veta bogdaproste, să fie mumii și lu’ tata.”
În casă se lăsă liniștea, Dumitru se sculă de la masă, zise bogdaproste, trase căciula pe urechi, luă traista de pe pat în care castronul pentru urdă pus de Stătiana sună a gol și zise, dând din cap:
– Gore, hai să mergem că acum vine noaptea și-i ger tare!…
Ieșiră în tindă, după ei veni și Lisăveta care închisă poarta bine, punând gujba și uitâdu-se pe linie, să vadă bine dacă nu cumva frate-su vrea să se întoarcă…

* *
Mugurel,
Publicat 2010 la Editura Paper Print Bussines
ISBN978-973-0-06811-0
București

Update, 17 12.2010
Se naşte o nouă poveste:
COARBA
Între mulții mei prieteni din tinerețe, l-am avut și pe Vasile Popete, un băiat de toată isprava, cum se zice despre un amic, care a fost, multă vreme și un împătimit vânător. Acum vorbesc despre el la timpul trecut, fiindcă viața ne-a despărțit în drumul ascensiunii noaste. Într-un fel chiar ne-am înstrăinat, el ajungând, mai mult, să locuiască pe alte meleaguri de pe gogoloiul pământesc. Rar ne mai întâlnim, dar când ne vedem, depănăm amintirile trecutului. Multe sunt frumoase, dar, unele, sunt chiar dureroase și le mai și împletim cu văicăreli d’ale vârstei în care ne-am afundat.
Vasile avea și mai are și acum un deosebit talent și orice ar spune reușește să te captiveze prin șarmul său de talentat povestitor. Una care merită să o aștern pe hârtie este povestea Coarbei, loc pe care atât de mult l-a iubit, după cum peruasiv spunea și, nu-l va uita niciodată din cauza unei întâmplări nefericite. Și pe mine m-a cucerit, altfel n-aș scri-o.
Iată ce-mi relata cândva, pe vremea când eram mai tineri și locuiam în aceeași urbe.

…Străbătând drumul de care ce duce de-a lungul pârâului Puturoasa, și-a început Vasile povestea, cel mai leneș afluent care se varsă în pârâul Văianu, chiar la poarta casei unde am crescut, și trecând pe la locurile numite Pogără, Ogașul Gârniții, Ogașul Burciului și Giurculești, ajungi la poalele pantei ce urcă la Coarba, locul dominant unde se întâlnesc toate drumurile spre satele dimprejur. De la intrarea pe Puturoasa, până în acest loc, după timpul parcurs, trebuie să fie o distanță de cel puțin vreo trei kilometri. Albia mătcii este îngustă și umbrită de coroanele foioaselor ce cresc înfrățite peste vale: goruni, carpeni, fagi, plopi, care cu dăruire umbresc acest drum croit anume și care din loc în loc, în porțiunile unde matca se îngustează și se adâncește, trece alternativ de pe un mal pe altul al pârâului. În această fundătură, se ascund mistere care s-au transmis legendar, parte din ele fiind încă vizibile și astăzi cu rămășițele unei gospodării și alte relicve palpabile: o temelie de casă, conturul unei grădini, prezența unor pomi fructiferi de vârstă incertă, cât și locul unei arii de treierat grâu, toate acum acoperite de pătura groasă de mușchi și licheni, componenți și ei ai florei pădurii. Locul este pe înălțimea maximă a zonei care o domină. Când pădurea era mai tânără, de aici se putea vedea în zare pe deasupra crângului, până hăt… departe și era ascunsă vederii înspre amonte. Cândva, era un loc ales strategic, bine camuflat din calea dușmanului, care, în timpurile străvechi, năvălea dinspre sud și est, adică de la Dunăre.

Legenda spune, după cum zicea Vasile, „că aici ar fi locuit o femeie pe nume Coarba, rămasă în singurătatea pădurii după ce pierise mama ei de bătrânețe, chiar în casa unde s-a născut, că pe tatăl său, în afară de maică-sa, nimeni nu l-a cunoscut, dar vorbele au „umblat”despre un voinic trecător și frumos ca un cuc rătăcitor, haiduc pripășit o vreme prin acele locuri. Fiind copilă „din flori”, Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută de tinerețe, era vrednică și pricepută în toate. În cazurile de primejdie, în bătătura ei, adăpostea la nevoie pe unii din locuitorii satului, alteori pe tinerii ce se fereau de-a fi prinși cu arcanul și duși la oaste, împărțind deoptrivă cu ei teama de dușmani și de pedeapsa autorițăților. Pe aria din preajma casei ei, se treierau grâul și secara, se băteau păstăile de fasole și mazăre, boabele fiind ascunse cu grijă în negura văilor adiacente.
Că, în verile lungi și călduroase, fecioara își purta turma de capre pe coclaurile ce se întindeau până la îndepărtata Glogovă, creștea iezi câți îi da Dumnezeu și era meșteră în a face din laptele de capră cea mai gustoasă brânză. Era pricepută și în ale trocului. Produsele din munca ei și le schimba pe ce avea nevoie și în special pe cereale, care nu-i lipseau niciodată, având porumb să-și facă zilnic mălaiul și să țină o tâlvură de păsări ouătoare, cum și făină de grâu pentru colaci și pâine la sărbători. Îi mergea bine în toate și clienți avea destui, în special bărbați chipeși, neplecați „la stăpân” sau la oaste, care, destul de des și pe rând, mai treceau pentru „vreo treabă” pe la casa din mijlocul pădurii, aducând totdeauna și câte o glajă cu tărie.
Coarba apărea rar în sat și lumea nu se mai mira de acest lucru. Așa fusese și mama ei. Doar pe la sărbători se ivea uneori, lăsând casa și animalele sătule în staul, în grija a doi dulăi viguroși și credincioși stăpânei. Putea fi însă văzută zilnic de păstorii din Văianu și din satele dimprejur, care veneau si ei cu vitele lor să pășuneze pe poienile din liniștea pădurii sau prin preajma colibei în care trăia Zâna codrului. Ciopoarele de vite mărunte se împreunau în turmă și, în zilele frumoase, jocurile între copiii care le păzeau nu mai conteneau, de-i prindea noaptea neajunși acasă.

Când Vasile a crescut și s-a făcut băiat mare, povestea Coarbei era de mult legendă. Preluase de la părinți, în gospodărie, misiunea de pășunare a erbivorelor, și popasurile prin poiana Coarbei, le făcea aproape săptămânal. În vacanțele mari, zilnic hotăra zona în care mergea la pășunat, având în vedere schimbarea locului, ca să nu se repete de pe o zi pe alta aceeași zonă .
– „Poiana de la Coarba nu mai este ca altădată!”… povesteau copiilor, bătrânii satului, care pretindeau că știu bine cine a fost Coarba. Și Vasile a continuat povestea copilăriei lui, până la terminarea studiilor pe care le-a urmat, vacanțele petrecându-le în satul natal.

– Acum tufele de mărăcini, măceși, porumbari și covorul de ferigă veșnic umed și umbros, sub care de-acum găseam cele mai viguroase mânătărci și văcărițe, bureți iuți și ciuperci plopești, puseseră demult stăpânire pe întreg spațiul care, cândva, fusese bătătură de casă, livadă de pomi, grădină de legume și flori, trecute în poveste. Sub tufele lor, descopeream și câte un iepure care dormea „dus” pe cârtog, în amiaza zilei, până când îl trezeam noi, copiii, în jocurile noastre. De unde să știm noi atunci că el, iepurele, era toată noaptea treaz pentru a ronțăi firele drogului și mugurii zemoși și fragezi ai tufelor în creștere ale viitoarei păduri, sau de pe rugii purtători de mure sau alte ierburi și arbuști, hrana lui de toate zilele…

Și povestea lui Vasile continuă cu amănunte interesante de nu-ți vine să-l întrerupi.
…Într-o zi, acum devenită și ea legendară, când pe aceste locuri ne jucam de-a pitulușu, adică de-a v-ați ascunselea , Rițu, un copil ca și mine ce se pitulase să nu fie găsit, sub un boschet, că așa era jocul, a văzut sub tufa vecină, chiar pe pământ, un cuib în care trona un pui ce era așa de mare, de abia avea loc în el, unde era hrănit de o pasăre prea mică pentru a-i fi mamă. Pitulicea, ce stă mai mult ascunsă prin tufișuri, pasăre cântătoare și călătoare ca și cucul, venită pe meleagurile noastre să-și perpetueze specia, căra încontinuu insecte pentru nesățioasa și ciudata făptură apărută în „casa” ei, veșnic flămândă, așteptând hrana cu ciocul permanent deschis, ca un hău adânc. Locul cuibului, anume ales pentru a fi ferit de vederile dușmane, era strașnic apărat natural de multiplii și lungii lăstari târâtori ai rugilor, plini de ghimpi, ținându-ne la distanță.
Aici era lumea liniștii profunde din mijlocul naturii, unde cuculeasa, și ea „amanta codrului”, atrasă pentru împerechere de cântecul masculului iubăreț și instabil în dragoste, caută un cuib străin cât mai dosnic pentru a depune oul ei fecundat. O „doamnă” ca ea nu crește pui!…
Când pitulicea mamă este plecată după hrană și cuibul îi rămâne un moment nesupravegheat, mai făcu o precizare Vasile cu studii în Științe naturale, printre alte cuiburi din desișul pădurii dinainte alese, doamna cuculeasa se strecoară pe furiș și o face „dădacă” pentru o vară. Ea trebuie să clocească și oul din care iese puiul cucului, un hămesit ce consumă hrana plăpânzilor pui naturali ai micuței păsări și care pier de foame, „vinovați fără vină!”, fiind dați și afară „mișelește” din cuibul lor maternal, de intrusul și puternicul „frate” parvenit. Cum nu vede oare, măcar din instinct, această pasăre, că la un moment dat, puiul pe care-l hrănește este de trei-patru ori mai voluminos decât ea, mama, care-i introduce în imensul cioc în care are loc și capul ei, gustoasele omizi? Așa să fi hotărât mama natură!?…

Cu deosebit talent de povestitor, Vasile își continua derularea amintirilor.

…Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, noi copiii am crescut și am devenit musafiri pentru locurile comune ale copilăriei și chiar pentru casa părintească. Vizitele s-au rărit și codrul a luat încet, încet altă înfățișare, astfel că la un moment dat detaliile din teren, datorită împăduririi, nu mai semănau cu cele imprimate adânc în memoria noastră de copii. Poienile dispăruseră, ogașele se adânciseră, apele pluviale spălaseră matca de pământul nisipos, până la stratul de marnă, vânăt și compact, sporind viteza de scurgere a aluviunilor.
Când, pentru un anume eveniment, un praznic, o aniversare sau o simplă vizită la părinți, eu și frații mei, ne reîntorceam în sat și dispuneam de cel puțin o zi, totdeauna găseam un pretext să facem o plimbare prin locurile unde altădată eram permanent prezenți. Întâlnirile de familie măreau plăcerea, plimbarea făcându-se în grup, fiecare având câte o amintire de povestit legată de un anume loc, întâmplată la o anumită dată, care nu se poate uita niciodată. Și tot de atâtea ori se relua aceeași poveste, primită cu îngăduința primei ascultări. Fiindcă, prietene, n-ai de unde să știi de câte ori am spus povestea aceasta pe care vreau s-o afli și tu chiar de la mine, de altfel ținută în suflet, până la prescrierea consecințelor, întâmplare pe care o afli acum. S-a petrecut la Coarba, dar nu în copilărie…

*
* *
Atunci, ce repede au trecut anii, eram la un „pahar de vorbă”, într-o gradină de vară, singuri la o masă, feriți de razele fierbinți ale soarelui sub coroanele copacilor și o umbrelă imensă unde savuram berea rece din halbele aburite, mereu schimbate când se goleau de un tânăr ospătar atent și manierat, în a-și face meseria, ca să beneficieze și el de un bacșiș pe măsura străduinței, că ne știa filotimi. Începusem să bem berea dintr-un nou rând de halbe intens gulerate și Vasile, al cărui invitat eram în acea zi, fără a mă plictisi cu vorbe de prisos, continuă să-mi povestească.

…Era o zi de toamnă târzie, precizează Vasile, și m-am dus să-i duc mamei niște medicamente de care avea nevoie ca de aer. Suferea de inimă și folosea permanent pastile hipotensoare, în care avea încredere și recomandate ca fiind cele mai bune, mai ales că proveneau din Germania. Vinul fusese tras din boștină și era… cum este mai potrivit. Vara fusese călduroasă și cantitatea de fructoză fusese destul de mare, dându-i tărie și aromă. Strugurii Ananas se completau și se combinau bine cu cei de Italiană bine copți, iar licoarea rezultată, un Zaibăr oltenesc, era pe gustul nostru. Tata mă invitase să-mi umplu două canistre, „că n-are în ce-l mai pune!”
Era sfârșit de săptămână și în ziua de duminica ce urma, renunțasem deliberat la o partidă de vânătoare unde fusesem invitat. Doar mă ști bine cum eram „bolnav de vânătoare!” Făcusem acest lucru pentru a îndeplini dorința mamei cu medicamentele și a tatălui cu vinul. Satul era aproape pustiu. Mai mulți dintre bătrâni muriseră, iar cei rămași singuri erau plecați la câte un copil. Cei tineri erau cu domiciliu și serviciu pe la oraș. Multe din casele Mătcărenilor, așa li se spunea vecinilor, erau goale. La noi a rămas casa goală ceva mai târziu, dar a rămas și a noastră! Pe atunci pulsa de viață și era frumos, iar eu nu împlinisem 40 de ani. Ști doar cum arată, că ai mers cu mine pe acolo, la un praznic și eu cumpărasem atunci o motocicletă Java cu care am călătorit. Ce-au mai cântat lăutarii când ne-au văzut la masă și „gurista” aia mică se uita numai în ochii tăi, că arătai mai bine decât mine și, aveai și unitormă! Mai ții minte?! Dar să continui…
La terminarea programului, am trecut pe acasă să iau din cele ce aveam de dus. Pe lângă medicamente, aveam și niște cumpărături de trebuință părinților pentru o casă de la țară, la care nu trebuie și nu-i frumos să te duci cu „mâna goală”!. Lângă bagajele din mașină și-au găsit locul și ustensilele mele de vânătoare, așa…, pentru orice eventualitate! Dacă cineva prevăzuse pe aceste locuri binecunoscute de mine, cum s-a mai întâmplat, o vânătoare în ziua aceea de dumineca!?… Ar fi fost păcat s-o ratez!
Eu eram prevăzător și în această preocupare, pe care o consideram sportivă.

Vasile își întrerupse povestea când simpaticul ospătar se prezentă la masa noastră cu farfuriile încărcate cu fripturile din ceafă de porc, bine garnisite, comandate încă de la sosire. Trebuia să-și găsească loc pe masa unde așteptau salatele și coșul cu chifle mari, pufoase și apetisant mirositoare, de pâine coaptă pe vatră.

…Ajuns acasă, mama mi-a deschis larg porțile ca să bag mașina în bătătură și prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: „- Îți îmi este foame?” Bineînțeles că mâncasem ceva la plecarea de acasă și răspunsul a fost negațiv, mai cu seamă că pe drum făcusem planul unei ieșiri, de unul singur, prin pădure. Soarele se apropria de asfințit și cerul era senin. Luna răsărea de-cu-seara. Plouase cu câteva zile înainte, cerul era sticlos și pământul reavăn, motiv pentru care am încălțat cizmele de cauciuc, permanente în port-bagajul mașinii pe care o „călăream”. Frunzele uscate picate din copaci nu mai făceau zgomot și puteai merge nestingherit și pe nesimțite în liniștea pădurii.
Cred, că ști și tu!… că tot la țară te-ai născut, chiar dacă ai stat mai puțin în sat, măi prietene!
…- „Să nu vii cu mâna goală, că geme pădure de…, s-a oprit să spună mai departe de ce anume?, parcă să nu fie cumva auzită de vreun străin, deși vecini nu mai erau. Că dai o groază de bani pentru ea, adică pentru pușcă și permisul de vânătoare, în fiecare an, și nu te alegi cu nimic. Și alaltăieri, am auzit un foc de armă tras pe Zorzila. Ăla cine o fi fost și ce-o fi luat, că n-a tras el degeaba?, a continuat mama cu argumentele. Tac-tu a zis că precis a fost Ilie, că-i mare braconier și-i prieten cu milițianul. Odată, când venea pe poteca de la Măiag, l-a văzut el pe Ilie, că mai era cu unul care bântuia prin tufe cu o păleață în mână, să zgornească iepurii, sau Dumnezeu știe ce… Acum, pădurea-i plină de capre, că toată vara m-am bătut cu ele, că veneau la fasole pe locul de peste matcă. În vie a fătat o ciută și noroc cu Stătica, că sărise cățaua Boștinoaichii și făcea iedul praf , că abia se ținea pe picioare, că din picioare l-a fătat!…” Femeile, erau două vecine care au murit, preciză Vasile
– Părcă țin minte că ți l-am prezentat odată pe acest Ilie, într-o seară la Modern, când cânta orhestra aceea venită de la București și avea la baterie pe unul Puiu Osadici, renumit baterist la acea vreme și noi beam coniac Zarea, făcut prima oară în România și ce bun era!

Tăie și el o bucată din friptură, o duse la gură, mai luă și din salată, rupse din chiflă și începu să mestece și cu grija povestirii, neglijă rigoarea, că nu trebuie să vorbească cu gura plină și continuă:
– Îi plăcea mamei carnea de vânat și știa s-o pregătească cu toate „dichiselile”. Văzându-mă înarmat si echipat în mijlocul bătăturii, cred că își imagina o pulpă așezată la fript pe jăratecul de sub cazanul de făcut țuică, pus și el în „baterie”, să fiarbă tescovina, să nu se acrească rău, iar noi,, în mâini cu ulcelele de lut făcute de un olar de la mine din sat, Aurică, pline cu vin, uram de noroc, „că scapără… și noaptea-i lungă.” N-a uitat să mă avertizeze că s-a umplut pădurea și de mistreți care au mâncat porumbii de pe locurile oamenilor.
-„ De pe locul din Gura Văii, a zis mama, n-au mai rămas decât cocenii și ăia făcuți praf, că i-au trântit la pământ… Când intră hâța pe locul cu porumbi, fiecare porc încalecă pe câte un rând și-l culcă până la cap, mâncând drugă cu drugă, a mai adăugat dânsa cunoscătoare. Peste matcă, am avut câinele legat în capul locului și într-o noapte era să ni-l omoare, dacă n-auzea tac-tu care dormea acolo, în coliba de sub anini!… Măcar de-ai trage și tu în vreun râtan, unul, mai godânac, să n-aibă carnea tare, că nu-i păcat, mamă, după pagubelele pe care ni le fac!”

Văzând că eu sunt pe terminate cu porția mea, mai luarăm halbele în mâini, dădurăm noroc ciocnindu-le și se făcu o pauză din povestire. Așteptam cu nerăbdare deznodământul de care fusesem avertizat că-i tragic și nu înțelegeam de ce!?

Când încrucișă tacâmurile pe farfurie și o împinse lateral, continuă:
…Grăbit, să nu mă prindă seara în bătătura casei, cu pușca pe umăr, cu pumnalul la centura plină cu cartușe potrivite pentru orice vânat, am ieșit prin grădină și m-am angajat pe matca Puturoasei, înspre Coarba. Pădurea începea chiar de lângă curtea grădinii și se pregătea de iernat, multe frunze picaseră și la prima brumă ce urma codrul se despletea definitiv de podoaba verde ce dăduse culoare și purificase aerul o vară întreagă. Călcam pe nisipul umed și doar din loc în loc se mai afla câte un crov cu apă de la ultima ploaie. Era o liniște perfectă și peste sat se auzeau doar câte un lătrat de câine, sau cântatul unui cocoș care vestea venirea serii. În rest, nici o mișcare, doar triburile ce se fac în lăsarea serii prin vreo curte locuită, de cei ce făceau comina, pe furiș, că nu era voie, dar dacă s-ar fi vrut, puteau fi ușor depistați după fumul care ieșea prelungit pe coșurile vetrelor unde erau montate povernele. Era un lucru tăinuit, dar, acum nimeni nu se mai formaliza. Făcutul țuicii centralizat „la baterie”, cum se spunea, se desfințase în anul acela, mai ales că nu prea fuseseră prune, iar corcodușele tot clandestin se fierseseră de cei care apucaseră de le strânseseră.
Când am ajuns la pădurea lui Novac, un reper pe valea respectivă, am încărcat arma de vânătoare marca IJ calibru 12, cu alice de 2mm pe țeava din dreapta și cu 4mm pe stânga, țeavă „șocată”, ce bătea grupat cu cel puțin zece metri mai mult decât surata ei din dreapta. Dacă dădeam de un sitar, trăgeam cu dreapta, iar pentru vreo vulpe sau iepure, că se dăduse drumul și la iepuri, trăgeam cu stânga. Am intrat în pădurea rărită de securea nemiloasă a omului și urcam spre Padină, mă scuzi că spun toate detaliile, loc superb așezat sub vârful dealului numit Stolul , însemnat până și pe hărțile militate cu un stâlp topo-geodezic. Pe vremuri, aici erau grădinile cu viile Vișoilor, locuitorii unui sat vecin, distruse de Filoxeră, o insectă adusă de prin America, după Războiul de la 1877. Cel puțin așa știu eu din studiile mele, preciză Vasile. Oamenii au renunțat și terenul nepretabil la alte culturi a fost năpădit de mărăcini, rugi și alți arbuști. Niște tufe de moșmani și gutui aminteau de ceea ce a fost și pe aici odată.

Îmi plăcea cum dădea toate detaliile și încercam să realizez asemănări cu locurile satului în care m-am născut și eu cu foarte mulți ani în urmă.
…- Am făcut un popas să încerc chemătoarea de vulpi din care imitam țipătul iepurelui disperat, prins în capcană.
M-am așezat pe o răgălie sub un gorun bătrân și am suflat în această „vuvuzelă” construită anume pentru vânători și, mișcând din palmele în care o țineam, scoteam sunete ce imitau perfect vaietul disperat al iepurelui căzut în beliță. Mai făceam o scurtă pauză și iar dădeam drumul la sunete, având privirea distribuită spre „câmpul de bătaie” . La un moment dat, chiar din ogașul adânc și întunecat care începea de la picioarele mele, am auzit un foșnet și câteva pocnete de surcele rupte, fapt care dovedea că ceva greu era în mișcare, strecurându-se să iasă din acel loc. În adierea vântului venea și un miros puternic de cocină. Am încremenit, lăsând liniștea să se aștearnă peste natura ușor răscolită… Pe o pantă a ogașului cu pădure rară și desfrunzită, am văzut o hâță de mistreți încolonați perfect, în frunte cu unul mai mare. Era o scroafă cu șase godăcei, puii ei din acea vară. I-am admirat și… n-am catadicsit să mă folosesc de armă cu toate că erau în „bătaia puștii”, iar pentru un grăsun erau bune și alicele de 4 mm. Ar fi fost un gest ce nu cadra cu principiile mele. Dacă braconezi, măcar s-o știi pentru ce o faci!… Dar să tragi în scroafă și să lași de izbeliște puii ei să înfrunte o iarnă e un gest barbar. Să împuști un purceluș, numai ca să te afli în treabă, este la fel. Atunci lasă-i în plata Domnului, să se facă mari, chiar cu prețul porumbilor munciți de către săteni…

Îl ascultam fascinat și delaliile, nu numai că nu plictiseau, dar se și încadrau plăcut în povestire. Aveam impresia că citesc dintr-o carte o poveste de vânătoare, nu că-l ascultam. Reușise să mă captiveze și nu îndrăzneam să-l întrerup. Simțem că are ceva pe suflet, de care dorea să se descarce. Era un fel de spovedanie pentru un păcat săvârșit și dorea să se elibereze. Timpul nu ne presa și totul corespundea, ambiental, ca să ne simțim cât mai bine.
După ce comandă și câte o cafea, aprinse o țigare Snagov, era din cele scumpe la acel timp. Eu nu fumam și continuă:
…- M-am ridicat din locul unde pregetasem preț de aproape un ceas și am plecat mai departe. Prin pădure, nefiind nici pană de sitar, am scos cartușul cu alice de 2 mm și l-am înlocuit cu cel de 4 mm iar pe țeava șocată am introdus un cartuș destinat pentru vânat mare, cu denumire trei la fund care conținea în total nouă bile așezate pe trei rânduri. Ca putere, este mai slab decât breneke, dar tras de la distanță potrivită omoară și un taur.
Mirosea a toamnă și din loc în loc dădeam peste poenițele pe care crescuseră în voie, și nu fuseseră culese, chitele de ghebe putrezite chiar în locul unde au răsărit. Mistreții dispăruseră în hăul văilor, iar eu, cu prezența mea nu prea potrivită legal, „violam” ordinea naturii. În mai puțin de o jumătate de oră, mă apropriam de Coarba, locul legendar al misterelor copilăriei mele și mi-am adus aminte de o întâmplare. Pe la vârsta de 12-13 ani când păstoream caprele cu mai mulți copii de seama mea, în timp ce noi jucându-ne și ne depărtaserăm de măruntele erbivore, ne-am trezit cu toate animalele bulucite spre noi, fugărite de doi lupi din care unul deja făcuse pradă din iedul lui Tinu. Ce țipete disperate am scos până am alungat jivinele și am părăsit zona, convinși fiind că erau mai mulți prădători ce făceau parte dintr-o haită! Acum, eram singur, eram înarmat și doream o întâlnire cu un lup, măcar să răzbun ieduțul din copilărie, cel al lui Tinu
…Poiana Coarba nu mai era cum o știam eu. Gorunii puseseră stăpânire pe întreaga poiană și nimic nu se mai asemăna cu ceea ce fusese altădată. Cu timpul, dispăruse până și imaginea locului unde era poiana și crângul cu tufele de arbuști. Animalele care pășunau pieriseră odată cu depopularea satului și acum creșteau în voie tot felul de copaci de esență tare. Nici nu mai realizam că sunt în locul cu amintiri de odinioară atât de frumoase. Totul se ștersese și nu mai era ce-a fost. Un crâng pusese stăpânire pe poiana Coarbei. În locul pomilor fructiferi apăruseră frasinii și jugaștrii.Aproape să nu recunosc nimic, dacă nu m-aș fi aflat pe marginea hăului abrupt, unde, cândva fusese o râpă devenită și ea pantă împădurită cu salcâmi.
Mergeam agale pe versantul opus al văii Puturoasei, adică pe dreapta, și de la Coarba mă întorceam spre casă. Vremea se înmurgea, seara se lăsa rapid, dar nu mă grăbeam, fiindcă apăruse luna pe cerul senin și promitea că-mi dă destulă lumină. Nu era lună plină, dar era suficientă pentru a lumina drumul de creastă pe care-l parcurgeam. Mă relaxasem, dar îmi stăruia în minte vorbele mamei spuse la plecare, „să nu vii cu mâna goală, că geme pădurea de vânat”… Dar eu, în după-amiaza de atunci, în afară de turma aceea de mistreți, nu văzusem altceva. Parcă toate intraseră în pământ!

*
* *
Vasile se opri din povestit, mai trase cu nădejde în piept fumul prin filtrul țigării, scutură scrumul în scrumieră și privind în gol, rămâsese pentru o clipă cu privirea pironită, aiurea. Il priveam și simțeam că se aproprie de momentul culminant al întâmplării. și continuă:
…Deodată, pe culmea dealului cu o pădure rară, într-o poieniță aproape de marginea drumului, se mișcă ceva. Din reflex, mă opresc și observ că în fața mea, la circa 60 de metri, stăteau în picioare, în ciopor, niște căprioare, toate îndreptate cu capetele spre mine. După reacția lor, mă suspectau a fi un dușman, ceea ce și eram. La un moment dat, au început să-și rotească privirea în mai toate direcțiile, alegând parcă una, pe care să fugă. Instinctiv, am acționat, adică am sprijinit patul de umăr cu țevile îndreptate spre nevinovatele ființe din inima codrului. Eu le deranjasem din mediul lor, din vetrele lor pentru care scrijeliseră pământul cu copitele, înainte de a se odihni și a-și rumega hrana adunată în burduhane, în ziua aceea. Situație de cumpănă! Nu mai gândeam la altceva, decât la momentul când să slobod focul armei. Timpul se măsura în secunde. Închisesem ochiul drept si, privind de-a lungul țevilor, încadrasem ciutele pe linia de ochire. Degetul arătător al mâinii stângi se sprijinea pe trăgaciul țevii șocate. Una din căprioare o zbughește și face un salt peste drumul pe care mergeam. Fără nici o ezitare, apăs pe trăgaci și slobod arma în grupul rămas nemişcat. Un pocnet puternic, amplificat de ecoul văilor, sparge liniștea serii. În fața ochilor nu mai era nimic. Ciutele pieriseră care încotro, iar un ciuf din văgăună țipa și el speriat. Hu u u, Hu-u u!…
Reușise să mă introducă în atmosfera cu atâta încărcătură emoțională și empatic participam alături de el, și-i urmăream figura emoționată și acum după scurgerea atâtor ani.

…- Descarc arma și sunt cu privirea ațintită spre locul unde fuseseră căprioarele. Da, nu mă înșelam. Una era căzută jos. Orice ar fi fost, nu mai trăgeam și al doilea cartuș. Acest gând mi-a venit după ce, aproape fără să gândesc!?… trăsesem la întâmplare, în tot grupul de căprioare.
Devenisem braconier fără să judec situația. Cu un an înainte, împușcasem un țap, dar pentru acela aveam autorizație și la eveniment am fost însoțit de doi alți vânători și un paznic de vânătoare. Atunci bravam, acum mă fâstâcisem de propria-mi ispravă.
Am ajuns lângă vânat. Era o ciută tânără, care era stătea pe burtă ca pentru culcare. La aproprierea mea, n-am observat nici o intenție la ea, că ar vrea să fugă. Chiar mă privea, întinzând capul spre mine și mișcând botișorul a prietenie. Nările i se umflau ritmic, inspirând aerul. Oare, îmi cerea îndurare!? Nu-mi dădeam seama și eram în situația de a nu găsi o rezolvare rapidă. Îmi lipsea raționamentul. Eram convins că este puternic rănită și nu are scăpare să mai trăiască. O ating cu piciorul. Nici o mișcare în afară de a capului care mă privea cu ochii mari deschiși și umezi. Parcă plângeau…
Duc mâna la centură și scot pumnalul din teacă. O prind cu mâna dreaptă de bot. În palmă simt căldura și umezeala răsuflării. Ochii animalului mă priveau „cerând” îngăduință. Nu mai gândesc. Procedez mecanic ca omul primitiv de odinioară, care astfel trăia din vânat. Înfig cuțitul în zona jugulară și animalul scoate doar un icnet. Mâinile mi se murdăresc de sângele care țâșneste și-l simt că arde pe unde mă atinge. Prin artera secționată, ca dintr-o arteziană sângele îmi pătează cizmele, mâneca salopetei și o porțiune de pe pantalon.
…Mai rapid decât mă așteptam, totul fusese încheiat. La picioarele mele aveam o căprioară ucisă prin înjunghiere. Eu eram autorul fărădelegiiși eram buimac. Eu, acela care nu tăiam acasă nici o pasăre iar, când era nevoie, soția ruga pe câte un străin s-o taie. Eu, care, în copilărie, am dormit cu iezii caprelor noastre în pat, numai de dragul lor. Eu, care, copil fiind, am „salvat de la moarte” un cocoș pe care tata vrea să-l taie la o zi de praznic. Era cocoșul meu, îl iubeam și-mi era prieten. Eu, fără prea multă gândire acum violasem natura. Și o făcusem barbar și fără judecată!…
Încercam o justificare a gestului. Dacă trăsesem cu arma și nu murise, a face iar încă o dată uz de armă, pentru lovitura capitală, era pentru mine mai periculos din punct de vedere moral, că se auzea și se știa de prezența mea în sat, atrăgând bănuieli că sunt braconier, ceea ce mă dezonora. Soluția? Am recurs la pumnal. „Scopul scuză mijloacele!”, dar acum, în fața propriei mele conștiințe, pentru gestul făcut, nu mai aveam argumente care să reziste. Dar… o făcusem!

Fața lui Vasile luase o formă alungită, ochii îi sticleau, iar eu îl ascultam cu înțelegere neîndrăznind a-l întrerupe cu vreo întrebare.

…De pe creasta dealului, cu „prada” apucată de un picior și târând-o, am coborât, alunecând pe covorul umed de frunze moarte, în întunecimea văii Puturoasei. La tulpina unui gorun de pe firul apei, ce-l știam din copilărie, pe când poposeam la umba lui să mă feresc de razele aride ale soarelui, am așezat-o sub o tufă crescută parcă anume să acopere cu verdeață locul unde vrei să ascunzi ceva. Am mai pus, dacă mai era cazul, câteva frunze moarte peste ea și am plecat spre casă.

– Unde-i?… mă întreabă mama când m-a văzut în bătătură, la lumina becului cu neon ce dădea lumină ca ziua, văzând că sunt cu „mâna goală”.
– Ce!?… îi răspund eu.
– Cum ce!?… Ce împușcași? Că ești plin tot de sânge…

…Seara s-a încheiat cu bucurie pentru mama și mohorâtă pentru mine. Cu un felinar și o lanternă, ca să ne putem descurca în hățișurile din întunecata vale, împreună cu tata, am adus într-un sac căprioara înjunghiată. Lui, tatei, i-am povestit totul cum s-a întâmplat. Tăcut, mă asculta resemnat și apoi prin vorbe domoale, încerca să-mi găsească scuze. El s-a ocupat de jupuire și de spintecarea vânatului și, la terminare, mi-a spus ceva curios: „Știi că nu avea nici o alică în corp”. Atunci, de ce stătea culcată și care a fost motivul de n-a fugit după celelalte? Dacă eu n-o înjunghiam, mai târziu se putea scula și pleca după suratele ei. Era ceva misterios în întâmplarea aceasta care mă rodea. Eu, care practicam vânătoare ca sport, soția și copiii mei nu mâncau carne de vânat și care eram pătruns de multele principii morale , înjunghiasem cu cruzime un animal perfect sănătos, și nu unul oarecare. Un noaten de căprioară, care mai era și iadă, fiind protejată prin lege.

Simțind că deznodământul este aproape, intervin spunându-i încurajator: Că n-ar fi trebuit să se complexeze atât de mult de acest lucru firesc. Ce, trebuia s-o lase să se chinuie? Ș-apoi animalele sunt de două feluri: unele să mănânce și altele să fie mâncate . Nu mi-a răspuns la remarcile mele și a continuat povestind trăirile care au urmat.

…Într-o tingire de tuci cu trei picioare, la focul cazanului, împreună cu felii groase de slănină afumată încă din iarnă, forfoteau bucățile de ficat, splină, inimă și ceva mușchi fragezi, din zâna codrului. Din acele preparate care proveneau din carnea căprioarei, pentru care mama mereu mă gratula, n-am gustat, poate și pentru că obsesiv îmi veneau în minte imagini de la locul unde săvârșisem cumplita faptă. Mă obseda imaginea căprioarei imobilizată de o cauză necunoscută, acei ochii mari și umezi, care, privindu-mă, cereau îndurare, în timp ce eu, nemilos, cu un șuriu, îi retezam beregata și arterele jugulare. La masă, am fost abătut, am băut țuică din cea mai tare ca să mă „droghez” și vinul dintr-o ulcea nouă de lut, care încă mai fierbea, ca și sufletul meu neliniștit de nelegiuirea ce o făcusem. Din tigaie, am gustat doar din slănina făcută jumări și din gogonele galbene, alese din murăturii de amestec, făcuți în saramură cu livej, scoase din hârdăul pregătit pentru iarnă.
A doua zi, la lumina soarelui, când mama încerca să-i scoată creierii din ţeastă, a observat că în fruntea animalului osul era scrijelit. Aceasta a fost singura lovitură a unei alice de 8 mm, care doar a amețit-o temporar, dar care nu-i fusese și mortală.
Cum mă simțeam? Greu de apreciat…
Eram ca după un viol săvârșit sub o puternică stare de demență euforică, pe care îl regreți profund la trezirea din extaz și, apoi cât trăiești, chiar dacă victima nu mai ripostează.

Când credeam că povestea tristă a vânătorului braconier luase sfârșit, s-a așternut o mică pauză, ca liniștea ce prevestea o furtună. Ospătarul ne-a mai adus la comanda noastră, și câte o cupă cu înghețată, asortată, o combinație de vanilie, cacao și fructe acrișoare. Crepusculul anunța lăsarea serii, iar poveste lui Vasile
devenea tot mai captivantă.

Urmări imprevizibile

Și Vasile continuă:
…- Cu toată pasiunea ce o aveam pentru vânătoare ca sport, care mă legase strâns în chingile obsesiei pentru plimbările pe orice vreme și oricând în natură, oh!… cât de frumoase erau acele ore, neglijând mereu în zilele de sărbători ambientul familial, când în zilele posomorâte de toamnă-iarnă puteam fi împreună găsind și acasă multiple soluții de trecerea recreativă a timpului, am hotărât să renunț la pușca de vânătoare.
Ba, mai mult, în familia mea: soția și fetele, nici nu gustau măcar ceva din preparatele vânatului adus de mine. Când găteam, că eu găteam vânatul, eram ajutat de soție la prepararea fripturii de iepure împănat cu feliuțe de slănină și usturoi, a tocăniței cu sos de vin și măsline, a supei de fazan, dar numai atât. Jupuirea, fezandarea, macerarea le făceam singur ferit de privirile celor din casă, care nici nu intrau în locul unde, chinuindu-mă, scoteam pielea de pe nevinovatul animal. Mirosul în urma eviscerării era execrabil și multă vreme fereastra bucătăriei, locul predestinat rămânea larg deschisă.
De fiecare dată, îmi stăruia în minte fapta abominabilă de la Coarba, comisă recent.
Acestea au fost elementele care m-au determinat să vând pușca „vinovată” de uciderea căprioarei, chiar dacă glonțul nu lovise mortal, și numai pumnalul mânuit de mine desăvârșise crudul act. Datorită ei, a puștii, ajunsesem acolo.

…Venise toamna și era începutul sezonului de vânătoare, „la răpitoare” și întrebat fiind de un coleg, tot vânător: „Ce fac duminică?” i-am răspuns degajat și cu gândul aiurea, „că vreau să vând pușca!”, motivând, cum am crezut că sunt mai convingător, de ce mă debarasez de acest sport.
De-acum, cu altă viziune, mă întrebam: De ce vulpea „flacăra pădurii” este trecută la răpitoare și se vânează fără discernământ tot timpul anului, când hrana ei de bază sunt rozătoarele de noapte? …Că mai „servește ” și câte o găină lăsată liberă de un țăran neglijent, nu-i un motiv s-o încriminezi și s-o ucizi și când are pui în burtă, sau mici în vizuină! Prin frumusețe este o „perlă” a pădurilor noastre și pentru foloasele în combaterea dăunătorilor agriculturii,merită protecție.

Mi-au trebuit multe vorbe să-l conving pe împătimitul meu coleg de vânătoare, mai ales că peste puțină vreme se deschidea sezonul pentru iepuri și fazani.
El, care mă știa bine, nu înțelegea cum eu , vânător de peste 15 ani, nelipsit la cele mai importante ieșiri, cândva fost un animator și organizator oficial al acestor acțiuni, mi s-a năzărit așa, din senin, să vând arma, tocmai la deschiderea sezonul la fazani și iepuri. Inițial nu m-a crezut și mi-a luat vorbele drept o glumă. La răpitoare și mistreți pentru plan fusesem împreună și în toamna aceea. El participase de multe ori în echipa mea, bântuisem prin văgăuni și pe dealuri cu crânguri și păduri după vulpi, dar frumusețea vânătorii de-abia acum începea la iepuri pe care îi „iertasem” la ieșirile anterioare și văzusem că sunt destui. Erau alocate doar trei-patru duminici pe an în lunile decembrie și ianuarie și aceste ieșri erau superbe! Zilele cu vânătoare la iepuri și fazani scoteau din case pe toți „bolnavii” de vânătoare, care veneau și cu prieteni nevânători ce preferau să joace rolul de „gonaș”, numai să fie prezent la un asemenea spectacol, mai ales când vremea era bună. Toți se gândeau și la o mișcare , plimbare în natură, dar și la o ciozvârtă de iepure ce i se cuvenea ca participant. În unele locuri moda era ca partea de vânat a gonașului să nu fie mai mică decât a vânătorului, al cărui efort era substanțial. Vânătorul stă nemișcat pe linia de așteptare, iar gonașul „bate” tufă cu tufă, alergă prin toate denivelările pline de scaieți, mărăcini și rugi, strigă din toți boșogii să scoată iepurele de pe cârtog și pe care mai trebuie să-l dirijeze să fugă spre direcția vânătorilor. Uneori se expune si riscului de a fi atins de vreo alică „rătăcită”, sau de focul unui vânător neatent care-i umple burta de alice în cel mai fericit caz și nu ochii, ca să rămână infirm cât trăiește. Câte tragedii s-au întâmplat, dar n-au descurajat, fiecare crezând că numai la alții sunt posibile.
Cât de frumos povestea prietenul meu descriind o partidă de vânătoare, de uitasem unde sunt. Nu întrezăream totuși drama acestei povestiri.
Anotimpul Toamnă, este uneori desăvârșit cum era și cel din acel an. Nu mai sunt căldurile toride, aerul este purificat și-l simți până în ultima alveolă, cerul devine senin „sticlă” și peste tot se așterne o liniște binefăcătoare înaintea iernii ce va să vie. Păsăretul migrator a plecat, ulii se retrag că nu mai au ce pândi, iar răpitoarele de noapte stau aciuite prin corobăi până la venirea nopții. Codrul, dacă mai are frunze, este ruginit. Fiecare specie are culoarea proprie și totul se transformată într-un peisaj cromatic aproape ireal. Totul devine o binefacere pentru suflet, verdeața devine plată, după ce a fost binefăcătoare și dorită la timpul ei. Ne-a mângâiat și ne-a apărat până la plictiseală, o vară întreagă, dar, așa-i omul!, veșnic în căutare de mai bine, mai ales când aceasta a fost toridă și ne-a copleșit până și sufletul cu căldura caniculară.

*
* *

A doua zi s-a prezentat la mine , la birou, un alt coleg de serviciu, care după ce bate sfios la ușă, intră și-mi pune pe masa, o sticlă cu vin negru de Ananas, scoasă din borseta ce o avea.
– „E din via noastră și abia s-a liniștit!” preciză el despre licoarea ce mi-o adusese.
Nu-mi era subordonat, făcea parte din alt compartiment, dar era un fel de consătean, locuind, „la țară”, într-un sat vecin cu al soției mele, care-i de prin părțile tale. Gestul l-am considerat dezinteresat, de curtoazie și respect, pentru că știa bine cine suntem.
– Mulțumesc Nicule! Dar cu ce ocazie mă onorezi tu pe mine azi? Ziua mea de naștere a trecut, iar ziua onomastică o fac numai cu familia, că am nume de sfânt, și ce sfânt și acum „nu se mai poartă!”Iar până atunci mai este…
Tânărul coleg era de vârsta fiicei mele, căsătorit și tată a două fetițe frumoase foc! Era inteligent și avea o soție pe măsură. Un cuplu perfect și-mi amintea de tinerețea mea.
– Ia loc te rog și spun eu: Ce problemă te determină să vii, așa, la mine?
– Sincer nu știu cum să încep. Poate dumneavoastră ați făcut o glumă și eu vin acum „hodoronc-tronc” cu prostia mea, îmi răspunse el cu multă reținere în glas.
– Nu-i nici o problemă și dacă vorbele îmi aparțin, indiferent ce conotație au, nu mă supără. Dar să fie ale mele și neinterpretate de alții, cum se mai obișnuiește pe la noi.
– Mi-a spus Gică, o treabă: Că vreți să vindeți arma de vânătoare. Sper să nu-și fi bătut joc de mine, ca să mă simt caraghios în fața dumneavoastră. Vreau să-mi cumpăr și eu o pușcă și acum n-am de unde, continuă el cu emoție și îndrăzneală în glas.
– N-ai de ce să te sfiești Nicule, fiindcă așa am zis. Eu ce spun așa rămâne, dar nu credeam că o să am așa de repede un client…
– Dar tu ști cât costă o pușcă de calibrul si anul de fabricație ca a mea? Eu o vând chiar înaintea sezonului de vânătoare la iepuri, și am plătit pentru ea taxa pe un an întreg. Cine mă aude, poate crede că-s nebun, ceea ce, sper, nu păream până acum!. Care vânător adevărat, poate face un asemenea gest, într-un asemenea moment? Să ți-i pușca în casă un an și când vine sezonul de vânatoare la iepuri s-o vinzi!? Pare ceva în neregulă, dar eu o fac, fiindcă așa mi-a venit. Și cui o vând, ca să fie sigur pe ce dă banii, i-o dau s-o verifice prin tragere la țăintă, cu martori…, ca să nu fie discuții, că arma n-ar mai fi bună.”
Apoi, am pentru ea toate accesoriile necesare, inclusiv lada metalică de păstrare și toate acestea costă parale. E o bijuterie… continuai eu să-mi prezint marfa, la care Nicu se gândea ca un copil la jucăria văzută în galantar. Deja îl incitasem si în privirea lui se citea bucuria de a deveni vânător și să arate ca un bărbat adevărat. Uitându-se insistent la ceas și cu gândul că lipsea prea mult de la birou mă întreabă:
– Cât îmi cereți pe ea, dacă mi-o vindeți mie?
– Arma o vând cu 2.800 lei, restul accesoriilor și cartușele pe care le am cu 200, total 3.000. Te va costa și permisul, nu mai știu cât și abonamentul la filială pe o jumătate de an care, pare-mi-se ajung acum la vreo 200-300 lei.
Cinstit îi spuneam toate costurile și Nicu asculta abordând o față luminoasă. Probabil în calculele lui și din discuțiile cu alții se aștepta la o sumă mai mare.
– Vă dau 3.000 de lei, dar vă cer păsuirea să vi-i achit în doua rate. Jumătate la salariul de luna aceasta și restul cel de luna viitoare, să nu se prindă soția. Eu i-am spus că nu mă costă mai mult de 2000 lei cu taxe cu tot…

*
* *

În câteva zile totul fusese rezolvat. El avea permis de vânător, de porta-armă, avea pușcă și eu eram eliberat de ceea ce fusese o pasiune a vieții.
Am rămas cu un gol în suflet.

…Cu atâta ușurință mă despărțisem de ceea ce mi-a fost atât de dragă, arma de vânătoare. Gestul meu a surprins si familia. Deși nu consumau carne de vânat, soția și fetele, se vedeau de-acum lipsite de veselia din casă, de serile când se adunau prietenii amatori de delicioasele preparate și la aceeași masă, fiecare consuma ce dorea: vânat, porc, vițel sau pasăre, asortate cu garnituri de legume și băuturi din cele mai alese, singurele care erau comune pentru toți comesenii. Multe personalități mi-au intrat în casă folosind acest motiv, care, în cu totul alte împrejurări mi-au fost de mare folos. Să nu mai vorbim de doctorii care mi-au trecut pragul, sau la care , ca atenție, le-am dus specialități vânătorești și nu se considerau mituiți acordându-ne toată atenția. Prietenii cu soțiile veneau cu sticle de băuturi alese și alte mici atenții, și abia așteptau să se înfrupte din iepurele cu măsline, o delicatese ce numai Nelly, care nici nu mânca, o făcea cea mai gustoasă. Pateul de iepure, cârnații de căprioară, cotletul de mistreț, supa de fazan, deveniseră specialitățile râvnite de bunii noștri amici. Și ce frumos era, când după mesele copioase, bărbații se retrăgeau la masa de poker, iar doamnele, după debarasarea resturilor culinare, se așezau și ele la o partidă de remy până după miezul nopții. Și nopțile erau lungi, lungi…

Se încheiase definitiv un capitol al vieții mele și-mi părea rău. Cu toată abținerea, „că-s bărbat!!” mi-au apărut sub pleoape și lacrimi de tristețe. Arma îmi fusese un prieten drag, dar prin acest gest, luat în pripă am încercat să mă pedepsesc pentru „păcatul” înjunghierii căprioarei. Așa a fost să fie!…
Ce-am gândit? Nu știu și nici nu m-am înțeles!
Ce bine ar fi fost dacă n-o vindeam!!…

*
* *

Pe fața lui Vasile, iar a apărut o umbră de tristețe și mișcările ritmice din cap, fără a vorbi, dovedeau preocuparea pentru o explicație concisă.

…- Era zi de sâmbată, la sfârșit de noiembrie. Trecuseră două săptămâni de când altcineva se distra prin păduri, în locul meu, la partidele de vânătoare. Mai era puțin timp și se deschidea sezonul la iepuri, dar vânătorii făceau antrenamete de tragere pe vulpi, pentru care nu erau restricții, ce măsură idioată! dar care erau mai dificile de împușcat fiind dotate de natură cu șiretenia. De unde vine și maxima , când e vorba de femeie. „E șiretă ca o vulpe!”Am multe episoade de vânătoare cu aceste frumoase animale, care m-au păcălit scăpând nevătămate de alicele mele. E drept că am împușcat destule, dacă și asta este o laudă!, dar multe mi-au făcut „bezele cu lăbuța”. Încă o dovadă că trebuia să vând pușca, mai preciză Vasile. Vremea era frumoasă și se anunța o toamnă lungă. Era destul de cald și pe cer nu era nici o urmă de nori. Doar câteva dâre de condens rămase în urma avioanelor ce străbăteau cerul senin ca sticla.
În autobuzul navetă, de la serviciu până acasă, îl zăresc pe Gică, unul din partenerii mei de vânătoare, cu care altădată făceam planuri comune, și degajat îl întreb:
– Gică! Mâine pe unde mergeți?…
Privindu-l atent abia acum observ la el o absență de la timpul prezent. Era abătut cu fața întunecată, cu gândurile duse aiurea și abia îmi răspunde:
– Nu mă simt deloc bine și voi sta acasă. Sunt prins de o răceală și n-am nici un chef!
Are omul o indispoziție, o răceală de toamnă, mi-am zis eu și am catadicsit să nu-l agasez cu întrebări pe cât de inutile pe atât de inoportune. Nu după mult timp am părasit mașina și am ajuns acasă în ambientul familial, de sâmbăta după amiază.
*
* *

Cinasem și mă pregăteam să văd telejurnalul și programul de seară TV care dura două ore. La orele 22.00 se termina și până la ziuă, noaptea „era an!” Era bine că o dedicam cititului până adormeam cu cartea în mână și de cele mai multe ori, adormeam repede. Mă mai trezea soția, când încerca să mă elibereze de „povara” cărții, la care din prea multă „iubire” o țineam strâns în palmele grijulii. Om serios!!
De-odată sună telefonul și fiind mai aproape de el răspund eu. La capătul firului un alt coleg de la serviciu, care scuzându-se că mă deranjează la acea oră, m-a întreabt direct:
– Ai vândut pușca de vânătoare lui Nicu…?
– Da! Am răspuns eu. Dar de ce mă întrebi?
– Ai încheiat actele de vânzare prin filială și poliție?
Gândind că Nicu a fost prins braconând pe undeva, cum făcusem și eu la Coarba, i-am răspuns fără nici o îngrijorare, întebându-l:
– Da de ce mă întrebi?
– Dragă colega, s-a întâmplat o mare nenorocire…
Mâna pe receptor a început să-mi tremure și prin tot corpul am simțit un fior ca la auzul cele mai proaste vești. Vedeam cum pușca mea fusese folosită la o crimă, la un omor prin imprudență, un copil împușcat de altul în joaca cu arma, vedeam de odată toate accidentele petrecute separat, pe care le auzisem de-a lungul timpului… Dar ce nu vedeam!?
Ceasul pendulă marcă ora, …bătând clopotul de zece ori.
Dându-și seama că m-am speriat, neauzind reacția mea, a continuat tot el.
– Nicu, fu găsit azi pe la prânz, mort, împușcat în burtă, cu arma ruptă lângă el în partea dreaptă și intră în detalii pe care nu le mai percepeam. Se crede că-i mort de ieri după-amiază…
După câteva amănunte îl rugai să încheiem discuția că nu mai suportam nimic. Și-a cerut scuze pentru ora nepotrivită, dar era îngrijorat asupra posesiunii armei. Lipsa actelor legale de vânzare-cumpărare ar fi avut consecințe deosebit de grave asupra mea.
Eram conștient de acest lucru, dar colegul meu de la capătul firului, nu știa acest amănunt atât de important în acel moment și a vrut să mă prevină.
Ce blestem!…
Cu cine o fi fost Nicu la vânătoare?
De ce o fi fost așa de trist Gică în ziua aceia?
Oficialitățile nu s-au străduit să afle totul despre acest caz. Oare de ce??

Și-n încheiere ,Vasile a completat:
…- Nicicând, timpul n-a estompat regretele mele în urma acestor întâmplări.
Dacă nu braconam la Coarba, nu eram motivat să fac gestul de a mă despărți de ceva ce-mi era foarte drag, pușca de vânătoare! Dacă nu vindeam pușca lui Nicu, nu se crea situația de care a avut nefericita parte să lase doi copii orfani.
Cine oare, rostuiește cursul evenimentelor nefericite!?

Lumina zilei trecuse pe nesimțite, becurile fuseseră aprinse, noi am chemat ospătarul pe care l-am onorat și cu bacșișul cuvenit, pentru care a mulțumit cu plecăciune.
În drum spre casele noastre, mergând alături o bună bucată din drum, am considerat că este inutil să-l mai consolez cu vreo vorbă, am mulțumit pentru „tratație” și i-am promis „că peste trei zile este invitatul meu ca să mă revanșez!”

Anunțuri

3 gânduri despre “Miracolul de la Ciuperceni

  1. Ion C. Gociu

    Mă aflam la Tîrgu-Jiu. Era cu o săptămînă înainte de Sf. Paște 2011. Un Domn, pe care nu l-am văzut și de care nu am auzit în cei peste 80 de ani ai mei, de urcuș, mereu împovărat, mi-a oferit o carte. Evident, s-o citesc. Poate și mai mult, să scriu despre ea! De ce mie și de ce eu? Da. Am faimă de „vicios”. Și asta, de mai mult de jumătate de secol întru lectură și scris. Dar nici chiar așa. „Viciul” lecturii, ne asigură celebrul poet francez Paul Valery (1871-1945), este singurul nepedepsit de vreo lege. Deci… Dar eu, „școlit” la vreme, știam încă mai demult, de la un cronicar moldav, trăitor în secolul XVIII, „că nu iastă alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”… (Protocronist!, m-ar „deconspira” criticul „știe tot”).
    Volumul, atrăgător grafic, întitulat, ca într-o celebră doină, „Din Văianu la Toronto” („Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii…// Din Hotin și pîn la Mare…”), este semnat de către domnul Ion C. Gociu col.(r) cu pseudonimul literar, Mugurel Pădureanu-Coarba. În totul profund sugestiv, forestier. Dar nu numai atît. Este suficient să privești prima copertă, ca să te vindeci de blazarea cotidianului și de indiferența seniorială.
    Avînd în vedere și faptul că autorul nu părea să-și divulge semeția de a fi aproape octogenar și… debutant, calm și convins, am înțeles, după lectură că avea de ce.
    Înainte de a-mi exprima reala satisfacție, recunosc, neașteptată, cu privire la acest volum, m-am „branșat” cu neînfrântă („vicioasă”) voință/dorință de a încerca să aflu/să deduc măcar, ceea ce „criticii atotștiutori”, nu am aflat să fi „legiferat” încă. Și anume: cine/ce determină un debut editorial? Este acesta „debutul editorial” – mai important decât o carte considerată a fi „capodopera” acelui autor?
    Tudor Arghezi a publicat între 16 și 87 de ani (71 de ani!), dar a debutat în volum la 47 de ani și chiar cu capodopera creației sale.
    Alți n poeți, despre care nu-și mai amintește nimeni, au publicat până la o asemenea vârstă nenumărate volume și au luat cele mai bizare premii și omagii…
    Mihail Sadoveanu, la vârsta de 50 de ani (1930), publică opera sa fundamentală, Baltagul, scris în timp de… șapte zile. Urmînd literar mitul Creației. Istoria literaturii nu a consemnat în cîți ani a gîndit/trăit acest roman total.
    Să mai amintim:
    J.W.Goethe a scris timp de 50 de ani la opera sa capitală (și a literaturii universale!?) „Faust”. Fără comentarii!
    Lucian Blaga a debutat în volum la 24 de ani cu „Poemele Lumii”. Volum nedepășit ulterior în cuprinsul unei opere uriașe…
    Liviu Rebreanu, de reținut, ofițer școlit în armata austro-ungară, nu a „dezertat”, ci a răspuns, aproape plătind cu libertatea/viața unei porunci irezistibile a destinului implacabil/Moira. Sau poate și mai de neocolit Hybrisul?
    La 35 de ani, în 1920, după opt ani de la debut înscris „Frămîntări 1912” publică prima sa capodoperă, romanul „Ion”, care marchează hotarul de început al romanului românesc modern.
    Mihai Eminescu scrie la adolescentina vîrstă de 18-19 ani un roman, „Geniu pustiu”. Un tulburător poem romantic în proză, a cărui valoare, ținînd cont de vîrsta autorului, credem că nici azi nu a fost evidențiată la parametri ei reali.
    Volumul I al Bildungsromanului „Din Văianu la Toronto” m-a determinat să privesc succint asupra lipsei de „istoricitate” ori alt criteriu în privința vârstei autorului la debutul în volum, ori a apariției, determinării apariției, unei esențiale apariții editoriale, literare.
    Am mai amintit, întîmplător, în aprilie a.c., la Tîrgu-Jiu, am „înregistrat„ un debut literar, în proză, de-a dreptul șocant. Și neașteptat în contextul literar românesc, debusolat seismic încă de influențe și non influențe străine, de fapt, creației literare. O derivă păguboasă care transformă literatura în „cărămizi” de zece ani. Infantile, subdezvoltate: „șaptezecistă”, optzecistă” etc., uitîndu-se că singura, literară, în existența istorică a omenirii, are o dovadă „materială” de cinci milenii (precedînd cu două milenii chiar Biblia!): „Epopeea lui Ghilgameș.
    Literatura nu are vîrstă. Are doar continuitate alternantă, specifică ei.
    Aceste sumare însemnări îmi permit, doar cu ajutorul lor, să revin la subiect și să pot spune ceva cu înțeles pentru un dorit cititor, ca și mine, neiformat despre debutul, la 75 de ani al unui veritabil prozator din Țară, nu din „provincie”, cum, denigrator, citim în critica dîmbovițeană despre cei care fac să avem și o…Țară, cu prezența lor pe întinsul ei.
    Despre Ce și despre Cine este vorba…
    Cartea de la care pornesc –„Din Văianu la Toronto” a apărut în anul 2010 și este scrisă/publicată la vârsta de 75 de ani de domnul col.(r.), Ion C. Gociu, fost militar, sub ordine și arme, timp de patru decenii. Nu a „dezertat” și nu a dat semne că lucrează sub „acoperire”. Și, totuși, o dedublare profundă, vulcanică, nu a fost posibilă la infinit. Armata, ca datorie și… profesie. Cu durată limitată. Scrisul, ca osîndă. Pedeapsa, condamnarea, pot fi schimbate. Chiar iertate. „Osînda nu seschimbă. E pe viață” (Tudor Arghezi): Hybrisul din antichitate nedesmințit și ruda sa apropiată: Moiora!
    Îmi propusesem, gîndind că mă va îngădui Dumnezeu, la apariția volumului al doilea, să încerc să-mi așez gîndurile , în scris, despre cutezanța, cum să-i zic, literară/militară/cazonă a gorjeanului, aproape, și el, octogenar. N-a fost să fie pre gîndul meu. Autorul mi-a dăruit, recent, un alt volum, gata de tipar și despre care nu aș fi putut notifica ceva, pe înțeles, decât raportându-mă la volumul I al cărții de referință: „Din Văianu la Toronto”. Cartea de debut „șaptezecist/optzecist” (cu privire la vîrsta autorului) ori „2011-unșpist”, ținând cont de anul în care va apărea volumul „Cireșe amare”. Patru povestiri memorabile.
    Deși grupate sub titlu ultimei, nu sînt „rude streine”, tematic ori stilistic volumului de debut. Nici puternic „înrudite” n-aș susține că ar fi. Excepție făcînd prima – „Coarba”- . Teren magic (însușit și în pseudonim!) și de care autorul rămâne definitiv dependent. Literar! Revenirea la Coarba este anten(ică) și, deci, hotărîtoare pentru tentațiile de nestăvilit ale scrisului său.
    Strălucirea reluării „motivului/temei” Coarba , în care narațiunea (mit, legendă, credință, magie, superstiție) se leagănă baladesc în unduiri armonioase de nepovestit. Doar de re-re-retrăit estetic. În uitare de sine.
    În nuvla „Coarba” reîntâlnim tema, înepuizabilă liric, dar cu o altă motivație – „moartea căprioarei”. Mai tragică decât am putea crede că poate fi suportat omenește.
    Lectura atentă a celor patru nuvele: Coarba, Jugul din Gura Lupoii, Idile și Cireșe amare, apropie pe cititor de realitate „cetitului”, la propriu. A ceva „scris„ după „legile scrisului”. Normal, deci. Imposibil de realizat în cea mai mare parte din „paginile” volumului „Din Văianu la Toronto”. În care, Ion C. Gociu reușește să te asocieze la „lectura„/„cetitul” unei cărți „nescrise”! O carte pe care el o „citește” prin ochii și simțurile tale. Tu vezi și auzi simultan cu autorul. Ca într-o magie. Dacă reușești să te sincronizezi cu el, ai câștigat pariul de a te contopi și re-re-trăi miracolul re-crea-ției a unei lumi pe care o visăm/imaginăm în sublimul estetic/literar. Singurul posibil.
    În „nuvele”, autorul se detașează de lumea din „aduceri aminte”: amintire, retăire, spovedanie, mai mult decît simpla visare, domolind o suferință „dureros de dulce”. În pierdere sau în cîștig atunci cînd se instalează în „prezentul perpetum”. Într-o realitate ce se refuză magiei visului „manipulat”. Lumea din nuvele vine spre tine cam așa precum este și tu profiți de ușa larg deschisă spre o participare diurnă. Cam așa ne simțim după ori în timpul lecturii povestirii „Idile”. Fie că ne reamintim de triunghiul erotic biblic: Eva-Adam-Mefisto (Șarpele) și altele, fie cel din proza lui Ion C. Gociu – Idile – :Violeta-George-Bebe, realismul, epurat de eticismul meschin, „europenizat”, de falsă pudoare, face „acceptabilă”, „motivată” această treime, hotărîtă de factori mai puțin ortodocși. Discutabili ori nu.
    Nu are rost să insistăm. Să anulăm în observații colaterale ceea ce autorul a fixat filigranatic în termenii cuvântului său, vălurit de înțelesuri și subînțelesuri. Nu subscriem, nici în glumă, că autorul „printr-o întîmplare bizară” ar fi fost ademenit să-și „povestească în scris amintirile”.
    Cineva a afirmat un adevăr incontestabil și anume că aceste cărți-surori trebuiau scrise indifendent de factorii colaterali: vîrstă, profesie, „provincie” etc. A avut perfectă dreptate. Dar mai trebuie adăugat încă un „amănunt” hotărîtor: lectura. Necitite cărțile nu există. Ele se nasc și trăiesc de atîtea ori de cîte ori sînt citite și în atîtea feluri cît de feluriți sînt cititorii lor.
    De asemenea, este restrictiv să acceptăm că în „Din Văianu la Toronto” am avea doar un Bildungsroman: ani, fapte, devenire etc. Lectura ne ferește de orice tip de încadrări/absolutizări dogmatice.
    Înclinăm spre definiția blagiană de „Hronic și cîntec al vîrstelor”.
    E un punct de vedere…

    Prof. dr. George Mirea
    București
    21.VI.2011
    (Solstițiu de vară)

  2. Nicu

    @Mugurel Păduranu-Coarba

    Este o poveste scrisă în stilul pe care l-am găsit în cartea dvs. de debut „Din Văianu la Toronto”. Mai mult chiar, de data asta creaţi două planuri, unul prezent cu o cină la restaurant cu cel mai bun prieten, şi al doilea fabulos, undeva în trecut, prin care scoateţi la iveală de sub colbul uitării o legendă dar şi întâmplări reale din locurile unde aţi copilărit. Eu cred că sufletul sau spiritul Coarbei a rămas în acele locuri pe care ea le-a îndrăgit toată viaţa. Şi mai cred că a fost martoră la înjunghierea căprioarei. Coarba a răzbunat-o, în felul ei. Aşa îmi explic sfârşitul tragic al celui care şi-a dorit atât de mult acea armă de vânătoare. Iar vânătorul, povestitorul, va purta ca pe o povară a sufletului înjunghierea căprioarei şi vina de a fi înstrăinat arma …

    Mi-am amintit de „Moartea Cărpioarei” de Nicolae Labiş, care a plecat prea repede din viaţă într-o zi de decembrie…

    În prag de Mare Sărbătoare creştinească, Naşterea Mântuitorului, vă doresc multă Lumină în suflet, sănătate, şi să nu vă părăsească harul creaţiei. La mulţi ani!

    Nicu Scutaru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s