Cireşe amare – Jugul din Gura Lupoii

UPDATE 16.03.2011

Prefață
Debranșarea de la „viciul”… lecturii!
– note de lectură –

Mă aflam la Tîrgu-Jiu. Era cu o săptămînă înainte de Sf. Paște 2011. Un Domn, pe care nu l-am văzut și de care nu am auzit în cei peste 80 de ani ai mei, de urcuș, mereu împovărat, mi-a oferit o carte. Evident, s-o citesc. Poate și mai mult, să scriu despre ea! De ce mie și de ce eu? Da. Am faimă de „vicios”. Și asta, de mai mult de jumătate de secol întru lectură și scris. Dar nici chiar așa. „Viciul” lecturii, ne asigură celebrul poet francez Paul Valery (1871-1945), este singurul nepedepsit de vreo lege. Deci… Dar eu, „școlit” la vreme, știam încă mai demult, de la un cronicar moldav, trăitor în secolul al XVII-lea, „că nu iaste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”… (Protocronist!, m-ar „deconspira” criticul „știe tot”).
Volumul, atrăgător grafic, întitulat, ca într-o celebră doină, „Din Văianu la Toronto” („Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii…// Din Hotin și pîn la Mare…”), este semnat de către domnul Ion C. Gociu col.(r) cu pseudonimul literar Mugurel Pădureanu-Coarba. În totul profund sugestiv, forestier. Dar nu numai atît. Este suficient să privești prima copertă, ca să te vindeci de blazarea cotidianului și de indiferența seniorială.
Avînd în vedere și faptul că autorul nu părea să-și divulge semeția de a fi aproape octogenar și… debutant, calm și convins, am înțeles, după lectură că avea de ce.
Înainte de a-mi exprima reala satisfacție, recunosc, neașteptată, cu privire la acest volum, m-am „branșat” cu neînfrântă („vicioasă”) voință/dorință de a încerca să aflu/să deduc măcar, ceea ce „criticii atotștiutori”, nu am aflat să fi „legiferat” încă. Și anume: cine/ce determină un debut editorial? Este acesta „debutul editorial” – mai important decât o carte considerată a fi „capodopera” acelui autor?
Tudor Arghezi a publicat între 16 și 87 de ani (71 de ani!), dar a debutat în volum la 47 de ani și chiar cu capodopera creației sale.
Alți n poeți, despre care nu-și mai amintește nimeni, au publicat până la o asemenea vârstă nenumărate volume și au luat cele mai bizare premii și omagii…
Mihail Sadoveanu, la vârsta de 50 de ani (1930), publică opera sa fundamentală, Baltagul, scris în timp de… șapte zile. Urmînd literar mitul Creației. Istoria literaturii nu a consemnat în cîți ani a gîndit/trăit acest roman total.
Să mai amintim:
J.W.Goethe a scris timp de 50 de ani la opera sa capitală (și a literaturii universale!?) „Faust”. Fără comentarii!
Lucian Blaga a debutat în volum la 24 de ani cu „Poemele Lumii”. Volum nedepășit ulterior în cuprinsul unei opere uriașe…
Liviu Rebreanu, de reținut, ofițer școlit în armata austro-ungară, nu a „dezertat”, ci a răspuns, aproape plătind cu libertatea/viața unei porunci irezistibile a destinului implacabil/Moira. Sau poate și mai de neocolit, Hybrisul?
La 35 de ani, în 1920, după opt ani de la debut în scris, „Frămîntări 1912”, publică prima sa capodoperă, romanul „Ion”, care marchează hotarul de început al romanului românesc modern.
Mihai Eminescu scrie la adolescentina vîrstă de 18-19 ani un roman, „Geniu pustiu”. Un tulburător poem romantic în proză, a cărui valoare, ținînd cont de vîrsta autorului, credem că nici azi nu a fost evidențiată la parametrii ei reali.
Volumul I al Bildungsromanului „Din Văianu la Toronto” m-a determinat să privesc succint asupra lipsei de „istoricitate” ori alt criteriu în privința vârstei autorului la debutul în volum, ori a apariției, determinării apariției, unei esențiale apariții editoriale, literare.
Am mai amintit, întîmplător, în aprilie a.c., la Tîrgu-Jiu, am „înregistrat„ un debut literar, în proză, de-a dreptul șocant. Și neașteptat în contextul literar românesc, debusolat seismic încă de influențe și non-influențe străine, de fapt, creației literare. O derivă păguboasă care transformă literatura în „cărămizi” de zece ani. Infantile, subdezvoltate: „șaptezecistă”, optzecistă” etc., uitîndu-se că singura, literară, în existența istorică a omenirii, are o dovadă „materială” de cinci milenii (precedînd cu două milenii chiar Biblia!): „Epopeea lui Ghilgameș.
Literatura nu are vîrstă. Are doar continuitate alternantă, specifică ei.
Aceste sumare însemnări îmi permit, doar cu ajutorul lor, să revin la subiect și să pot spune ceva cu înțeles pentru un dorit cititor, ca și mine, neiformat despre debutul, la 75 de ani al unui veritabil prozator din Țară, nu din „provincie”, cum, denigrator, citim în critica dîmbovițeană despre cei care fac să avem și o…Țară, cu prezența lor pe întinsul ei.
Despre Ce și despre Cine este vorba…
Cartea de la care pornesc –„Din Văianu la Toronto” a apărut în anul 2010 și este scrisă/publicată la vârsta de 75 de ani de domnul col.(r.), Ion C. Gociu, fost militar, sub ordine și arme, timp de patru decenii. Nu a „dezertat” și nu a dat semne că lucrează sub „acoperire”. Și, totuși, o dedublare profundă, vulcanică, nu a fost posibilă la infinit. Armata, ca datorie și… profesie. Cu durată limitată. Scrisul, ca osîndă. Pedeapsa, condamnarea, pot fi schimbate. Chiar iertate. „Osînda nu se schimbă. E pe viață” (Tudor Arghezi): Hybrisul din antichitate nedezmințit și ruda sa apropiată: Moira!
Îmi propusesem, gîndind că mă va îngădui Dumnezeu, la apariția volumului al doilea, să încerc să-mi așez gîndurile , în scris, despre cutezanța, cum să-i zic, literară/militară/cazonă a gorjeanului, aproape, și el, octogenar. N-a fost să fie pre gîndul meu. Autorul mi-a dăruit, recent, un alt volum, gata de tipar și despre care nu aș fi putut notifica ceva, pe înțeles, decât raportându-mă la volumul I al cărții de referință: „Din Văianu la Toronto”. Cartea de debut „șaptezecist/optzecist” (cu privire la vîrsta autorului) ori „2011-unșpist”, ținând cont de anul în care va apărea volumul „Cireșe amare”. Patru povestiri memorabile.
Deși grupate sub titlu ultimei, nu sînt „rude streine”, tematic ori stilistic volumului de debut. Nici puternic „înrudite” n-aș susține că ar fi. Excepție făcînd prima – „Coarba” . Teren magic (însușit și în pseudonim!) și de care autorul rămâne definitiv dependent. Literar! Revenirea la Coarba este anteu(ică) și, deci, hotărîtoare pentru tentațiile de nestăvilit ale scrisului său.
Strălucirea reluării „motivului/temei” „Coarba” , în care narațiunea (mit, legendă, credință, magie, superstiție) se leagănă baladesc în unduiri armonioase de nepovestit. Doar de re-re-retrăit estetic. În uitare de sine.
În nuvela „Coarba”, reîntâlnim tema, înepuizabilă liric, dar cu o altă motivație – „moartea căprioarei”. Mai tragică decât am putea crede că poate fi suportat omenește.
Lectura atentă a celor cinci nuvele: „Idile”, „Jugul din Gura Lupoii”, „Coarba”, „Destăinuiri la ceas de seară” și „Cireșe amare”, apropie pe cititor de realitate „cetitului”, la propriu. A ceva „scris„ după „legile scrisului”. Normal, deci. Imposibil de realizat în cea mai mare parte din „paginile” volumului „Din Văianu la Toronto”. În care, Ion C. Gociu reușește să te asocieze la „lectura„/„cetitul” unei cărți „nescrise”! O carte pe care el o „citește” prin ochii și simțurile tale. Tu vezi și auzi simultan cu autorul. Ca într-o magie. Dacă reușești să te sincronizezi cu el, ai câștigat pariul de a te contopi și re-re-trăi miracolul re-crea-ției unei lumi pe care o visăm/imaginăm în sublimul estetic/literar. Singurul posibil.
În „nuvele”, autorul se detașează de lumea din „aduceri aminte”: amintire, retăire, spovedanie, mai mult decît simpla visare, domolind o suferință „dureros de dulce”. În pierdere sau în cîștig atunci cînd se instalează în „prezentul perpetuu”. Într-o realitate ce se refuză magiei visului „manipulat”. Lumea din nuvele vine spre tine cam așa precum este și tu profiți de ușa larg deschisă spre o participare diurnă. Cam așa ne simțim deseori în timpul lecturii povestirii „Idile”. Fie că ne reamintim de triunghiul erotic biblic: Eva-Adam-Mefisto (Șarpele) și altele, fie cel din proza lui Ion C. Gociu – Idile – :Violeta-George-Bebe, realismul, epurat de eticismul meschin, „europenizat”, de falsă pudoare, face „acceptabilă”, „motivată” această treime, hotărîtă de factori mai puțin ortodocși. Discutabili ori nu.
Nu are rost să insistăm. Să anulăm în observații colaterale ceea ce autorul a fixat filigranatic în termenii cuvântului său, vălurit de înțelesuri și subînțelesuri. Nu subscriem, nici în glumă, că autorul „printr-o întîmplare bizară” ar fi fost ademenit să-și „povestească în scris amintirile”.
Cineva a afirmat un adevăr incontestabil și anume că aceste cărți-surori trebuiau scrise indifendent de factorii colaterali: vîrstă, profesie, „provincie” etc. A avut perfectă dreptate. Dar mai trebuie adăugat încă un „amănunt” hotărîtor: lectura. Necitite cărțile nu există. Ele se nasc și trăiesc de atîtea ori de cîte ori sînt citite și în atîtea feluri cît de feluriți sînt cititorii lor.
De asemenea, este restrictiv să acceptăm că în „Din Văianu la Toronto” am avea doar un Bildungsroman: ani, fapte, devenire etc. Lectura ne ferește de orice tip de încadrări/absolutizări dogmatice.
Înclinăm spre definiția blagiană de „Hronic și cîntec al vîrstelor”.
E un punct de vedere…

Prof. dr. George Mirea
București

******

Nuvelă din vol.„Cireșe amare”, al doilea volum al colegului nostru mai mare, dl. col (r) Ion Gociu, volum ce va fi lansat anul acesta la Cenaclu „Serile de poezie de la Brădiceni” 8 sep.2011

UPDATE, 21 octombrie 20011

Lansarea cărţii CIRESE AMARE a avut loc în ziua de 4 august 2011, în avanpremieră la Atelierul Naţional de poezie Serile la Brădiceni, 7-8 septembrie 2011.
În cadrul festivalului de poezie, cartea de nuvele CIREŞE AMARE, semnată de dl. colonel Ion C. GOCIU, a primit premiul pentru debut în proza de ficţiune.

Cartea adună între coperţi patru nuvele memorabile :
Coarba
Jugul din Gura Lupoii
Idile
Cireşe amare.

„În Cireşe amare, povestitorul scoate din cripta istoriei satul gorjean
interbelic încă glisând dinspre iluminism spre romantism şi incipient spre realismul capitalist pragmatist. exact ca-n partea a patra a Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă, Ion C. GOCIU se scufundă în în lumea acestor vremuri patriarhale, în care respectul pentru carte este sacrosant”(Prefaţă de conf.univ. dr. Ion POPESCU-BRĂDICENI, Tg-Jiu, 5 aprilie 2011).

Ion C. Gociu, lansarea cărţii Cireşe amare, 4 august 2011

Urmează textul uneia dintre cele patru nuvele,

JUGUL DIN GURA LUPOII

Amintirile plăcute ale copilăriei îmi sunt legate strâns și de Lupoaia, un loc așa denumit, ce se afla la vreo patru-cinci kilometri de casa părintească. Acolo, între alții, și părinții mei, prin dotă, aveau un loc cu fâneață și pădure. Mama îl primise ca zestre la cununie și în fiecare an mergeam să-l îngrijim, adică duceam gunoi de grajd și apoi, după vremea cositului, adunam fânul și lemnele uscate din pădurea crescută în capul locului.
Pe timpul verii, după cosit, când pe izlazul din aproprierea satului nu mai era iarbă suficientă, plecam duminica, cu vitele să le pășunăm, toată ziua, pe Lupoaia. Aveam proprietate și nimeni n-ar fi îndrăznit să ne întrebe ceva de rău, anume… ce căutăm noi pe acolo?!
Când fânul era strâns de pe toate țarinile, se dădea drumul la pășunatul obștesc și totul se făcea într-o voioasă devălmășie. Prezența mea pe aceste meleaguri mi-a imprimat unele din cele mai frumoase momente din viața de copil. Ne adunam mulți copii din satele comunei și cu noi veneau chiar și oamenii maturi care n-aveau copii de ajutor, și timp de o zi de vară până ‘n seară nu conteneam cu jocurile, în voie și nesupravegheați de părinți, lipsiți total de alte griji. Vitele erau slobode, aveau iarbă și apă îndestulătoare și n-aveau unde să dispară, cum se întâmpla de multe ori pe izlazul satului. Doar câteodată mai apărea cineva care avea și vreun taur cu porniri firești de împerechere, care prin boncănitul lui, în căutarea unei vaci în călduri, ne deranja jocul, mărindu-ne curiozitatea să-i vedem bărbăția, dar nu pentru mult timp. Nici fetele, că erau și fete între noi băeții, nu se rușinau când apărea măreția masculină a buhaiului și, deopotrivă, ele mai pe ascuns, priveam spectacolul împerecherii!
Dumineca dimineața, fiindcă numai în zi de sărbătoare se mergea pe Lupoaia, la plecare de acasă, în trăistuțe confecționate din păr de capră sau drugani, țesute în război, ni se punea mâncarea pentru o zi și eram trimiși să păstorim vacile și uneori chiar oile și caprele.

*
* *

Lupoaia este o vale lungă, brăzdată de pârâul cu același nume. Cam pe la jumătate, valea se împarte în două, având un afluent minor numit Lupoița, fiind despărțite de un deal numit Piscul.
Locul nostru se afla la capul Piscului, cum apărea trecut și în registrul agricol și când venea timpul, puteam păstori și pe Lupoaia, și pe Lupoița, fiindcă nimeni nu ținea vreo socoteală.
Eu preferam să merg pe Lupoița, deoarece aici, proprietarii locurilor erau în majoritate cei din satul meu și toți copiii ne cunoșteam bine. Iar Mența, fata pe care o simpatizam, mergea numai aici, unde avea o suprafață mare de fâneață și pomi fructiferi. Și ei îi plăcea de mine. După o asemenea duminică petrecută în Lupoița, la jocurile în care ne țineam de mână, am fost nedespărțiți ziua întreagă, iar transpirația palmelor ne-a unit și mai mult sentimentele. Mi-a dat să mănânc bunătăți din trăistuța ei, care mie îmi lipseau. Cred că aveam 14 ani, iar ea 13 ani. După această frumoasă zi, drept atenție, am primit de la ea în dar un frumos și nou portmoneu bărbătesc. Era confecționat din piele și precis era al tatălui ei. Îmi era tare drag și l-am folosit mulți ani după terminarea liceului. Era încăpător și cu multe despărțituri. Părinții mei s-au mirat când au aflat și au vrut să-l înapoieze părinților ei, dar sau răzgândit după ce m-au văzut plângănd, fiindcă idila mea ar fi avut de suportat consecințe. Să fi fost semne ale primei iubiri!?…
În anul următor, după examenul de capacitate, într-o superbă seară de Sfântul Ilie, când ne întorceam pe întuneric de la o nedeie și eram numai noi doi, mi-a acceptat dezinvolt să-i mângâi sânii fără sutien, băgând mâna pe sub ciupag. Atunci am simțit pentru prima oară în podul palmei de adolescent, încă inocent, căldura ademenitoare a țâțelor de fetiță, care „fierbeau”. Nu erau mai mari decât merele pietroase, astfel că aveau loc în căușul palmelor ce le mângâia, transmițând dorințe firești și înflăcărate, în ambele sensuri. Dar, numai atât a fost să fie…
*
* *

…Citind într-o monogafie a comunei, unde sunt adunate unele documente de pe la anul 1600, reiese că această vale fusese cândva locuită. Satul de aici se numea Lupoaia și aparținea chiar de această comună. Dovada târzie o confirma exzistența grădinilor de zarzavaturi și flori, pomii fructiferi specifici curților, știubeiele și cișmelele cu apă rece, limpede și fără miros, ce ieșea din pânza freatică, suficiente ca număr pentru un sătuc. Fântâna lui Ciupercă, fântâna Doamnei, fântâna lui Robu sunt doar câteva dintre ele. Ba, mai mult, se povestește că de la acel străbun legendar zis Ciupercă vine numele comunei de azi, Ciuperceni.
Cu timpul și, în mod deosebit, după dezvoltarea rețelei de drumuri, populația s-a retras din văgăuna Lupoaia și s-a stabilit pe Șoseaua Mare, creând în acest fel un sat cu o istorie nouă în comuna Ciuperceni. Intrarea pe valea Lupoaia se făcea, ca și acum, aproximativ pe la mijlocul satului înșirat pe drumul național, construit la sfârșitul secolului al 19-lea, purtându-i numele. În acest loc începe istoria povestirii mele, care, pe cât pare de simplă, pe atât este de cutremurătoare…

Imediat la intrarea pe drumul de care și căruțe, ce pătrunde de-a lungul văii, pe vremea aceea se găsea un obor pentru vite cu șopron, grajd și grădină de legume și un loc cu clăi de fân și coceni, care aparțineau unui gospodar harnic, a cărui casa fusese așezată la câțiva zeci de metri, dar pe drumul principal, adică la Șoseaua Mare. Pe un salcâm scorburos de vreme și megieș acestui ocol, se găsea spânzurat la loc vizibil și mai la înălțime un jug de car, cu tot ce ținea de acest obiect. Sub jug, pe o scândură putrezită și ea de intemperii, era scris cu o vopsea neagră, un blestem și o chemare: „Trecătorule, blestemă să se aleagă praful de el și de copiii celui ce a furat boii care trăgeau la acest jug”. Scrisul era stângaci și era făcut de cineva fără pretenții, dar crea fiori trecătorului.
Nu era dată să intru pe această vale și să nu-mi arunc ochii ca să privesc cu luare- aminte acel obiect, știind pe de rost ce scria pe cea scândură prinsă în două cuie sub acel jug și în sinea mea să nu zic și eu: „Să-l pedepsească Dumnezeu pe acel hoț!”, blestem care-mi dădea fiori și în somnul meu de copil.
Gospodarului ce stăpânea grajdul, într-o noapte de vară cu furtună și trăsnete ce spintecau cerul, vreme să nu scoți din casă nici un câine, i se furaseră cei doi boi, averea cea mai prețioasă pe care o avea. Era un lucru nemaipetrecut și nemaiauzit în zonă. În biserică, la slujba din duminica ce a urmat acelei zile și în următoarele, enoriași smeriți și triști s-au închinat și s-au rugat lui Dumnezeu ca asupra hoțului să arunce cele mai cumplite blesteme. Chiar preotul comunei a rostit acatiste de pedepsire, în credința că, totuși, hoțul, dacă-i localnic, îi va slobozi pe Sălban și pe Prian și gospodarul stăpân, care mereu îi căuta, îi va găsi curând, păscând pe vreun fund de vale, pe undeva, cu tufe și iarbă multă, sau închiși la gloabă, pentru pagubele făcute cuiva.
Dar nu s-a întâmplat așa…
*
* *

Terminasem studiile și, din pui de țăran, devenisem domn suficient de școlit, ca să fiu respectat de cei rămași în sat. Nu mai mergeam să pasc vacile pe Lupoița, nu mă mai întâlneam cu Mența, dar îmi plăcea ca la sărbători ale satului să merg la casa părintească, să fiu alături de mama, de tata și, din când în când, și de frații mei, care veneau și ei ca și mine, să ne bucurăm împreună de bunătățile preparate de mama, în asemenea ocazii. Acele ciorbe din carne de pasăre, acrite cu aguridă, sarmalele din carne de porc, învelite în foi de varză și fierte în oală de pământ, piftiile din carne de gâscă și friptura de curcan pe cartofi, făcute pe vatră și în cuptorul unde se coceau gustoasele pite din făină de grâu, numai în acest loc, aveau un gust fără seamăn.
La astfel de sărbători, ne bucuram de prilejul ca să mai vedem și lumea satului, pe cei care odinioară ne-au dat învățătură sau povețe, mergeam și la nedeia din Via Sârbului, unde se adunau tineri și bătrâni și horele se întindeau până târziu, după apusul soarelui.
Devenisem bărbat, soț și tată și cu toate schimbările din viața mea, îmi plăcea să admir sârbele și horele de mână, chiar dacă atunci când eram tânăr nu mă dădeam „în vânt” după ele. Tinere fete și neveste, îmbrăcate în superbe costume naționale, prin frumusețe și ținută făceau deliciul și farmecul sărbătorilor și-mi răscoleau amintirile din vremea când eram flăcău și seara le conduceam acasă, desigur rând pe rând, pe Domnica, Ranța, Veronica, ca să amintesc numai câteva din câte au fost.

Într-o asemenea împrejurare, l-am cunoscut pe nea Păntilie, tatăl fostului meu coleg de școală și apoi de gazdă, când aveam serviciu, cu care eram bun amic. Tălică, așa îl chema pe colegul meu și fiul lui nea Păntile, era un om de mare caracter și era în stare să facă orice dacă-i cereai. Și iată, acum cu totul întâmplător, îi cunoscusem și tatăl, care a venit la mine, lăsându-mi o impresie deosebită. Se arăta un om serios, volubil și permanent cumpănit și cumpătat la toate vorbele rostite, deși era ţăran neaoș, cum se zice.

…Din cele povestite, i-am înțeles supărarea. Că, din trei copii pe care i-a crescut, acum a rămas singur. Nevasta i-a murit. Băiatul cel mare, rămas în sat la casa lui, se făcuse cantonier și avusese un necaz mare. Din cauza neatenției lui , pe când tăia un copac de pe marginea unui drum într-un loc devenit nepotrivit, acesta a căzut peste o femeie gravidă care tocmai atunci trecea cu bicicleta pe acolo, fiind răpusă înfiorător. N-a murit repede și nici nu putea fi ușor eliberată de sub lemn. Vaietele ei, până s-a sfârșit, erau îngrozitor de cumplite, iar tabloul era tulburător pentru oricine. Când copacul a fost dat la o parte, femeia era deja moartă, doar în abdomen îi mai tresărea copilul nenăscut.
…„Acum, domnule Ionel, stă după gratii de mai mulți ani. Are doi copii mici și nevasta s-a făcut curvă de când el este băgat la pușcărie! mi se jeluia nea Păntilie. De Tălică nici nu trebuia să-mi mai spună, că știam, fiindcă plecase de mult în alt oraș. „Tălică-i plecat și nu vine …cu anii pe acasă! ” a zis taică-su, ca să se ușureze. Fiică-sa se măritase în altă comună și nici ea nu mai dădea pe la casa părintească, fiindcă n-o lăsa bărbatu-su!, a continuat nea Păntilie. „Duc o viață de câine, domnule, și-i greu de trăit așa. Parcă l-am omorât eu pe Dumnezeu!”… se mai tânguia nea Păntilie, înainte de a ne despărți.
Se făcuse întuneric, horele se spărseseră și am plecat spre casa părintească, unde poposeam în noaptea aceea. Ziua trecuse repede, mai văzusem lumea în care crescusem și din care mă desprinsesem și eram împlinit sufletește.
Momentele frumoase trec repede. Acasă, le povestesc a lor mei cum m-am distrat la nedeie, cu cine am vorbit, ce fete frumoase am mai văzut și ce frumos cântă banda lui Murgu, un mic taraf de cinci lăutari renumiți, din Părău.
– Mă ă! zise mama. Fii atent cu umblatul ochilor după fete și muieri tinere că ești însurat, ai nevastă frumoasă și mâine-poimâine și fie-ta ajunge de vârsta ăstora! Să știi că s-au făcut afurisite și cele de aici. De la 14 ani le umblă și lor ochii după oamenii mari, că de cei de vârsta lor nu le mai „place”, zise mama, ca s-o audă și tata pe care-l bănuia că „trăiește” cu una a lui Civit, o țigancă nemăritată, dar frumoasă foc, despre care se zicea că umblă singură după ciuperci și când nu-i vremea lor, prin pădurea unde tata era pădurar. Tata asculta, dar se făcea că nu o bagă în seamă. Nu nega, dar nici nu riposta la reproșurile mamei, care se îndreptau spre el. Nu împlinise 60 de ani și în agenda cu trecutul lui sentimental mai fuseseră și alte cazuri dovedite. Pe una, deși știa bine despre legătura ei cu tata, mama chiar o folosea să-i sape grădinile și o chema mereu, dar n-am înțeles-o niciodată ce gândea.
Iar pe nea Păntilie cu care vorbisem, pe care-l cunoștea mai bine tata, omul fiind din alt sat, mi l-au căinat: Cum se poate un om cu frica lui Dumnezeu, în viață să dea de atâtea necazuri ca omul acesta!…
– Vai! În ce chinuri a murit amărâta aia de nevastă-sa!… zise mama. Cred că a avut cancer la mațul gros. Fiică-sa n-a dat pe la ei, băiatul cel mare este la pușcărie, iar Tălică, fostul tău coleg, era prin Rusia și amărâtul acesta de bărbatu-su nu mai reușea să facă nimic. Acum și-a mai revenit. Ea a murit de doi ani, dar a fost vai de lume în casa aceea! Zice lumea că acum merge des pe la cimitir și nu lipsește în nici o duminică de la biserică. S-au minunat sătenii de el, cât de credincios a devenit nea Păntilie. Toată viața n-a călcat prin biserică, decât la Înviere, când ducea căpețelul și oul roșu, să-l vadă lumea că-i darnic. Acum, după ce a dat de rău, mai aprinde și lumânările în policandre la slujbele ce se fac duminica și ține locul paracliserului Vasile al Polinii, care a murit anul trecut. Așa ajunge omul când dă de suferință, că n-a prea crezut în Dumnezeu, cum a zis Crăcănel al lui Ferdinand, vecinul lui, care ne-a povestit de el astă-vară, când a venit de a adunat corcodușele de pe locul muierii unde a fost casa lui tat-su, Vernescu!…

*
* *

Cred că trecuseră trei ani de la povestea asta și, de Vinerea Mare, când toți ai casei părintești ne-am reîntâlnit pentru a păznui sărbătoarea satului, am ascultat înmărmuriți povestea despre nea Păntilie, spusă de-acum cu amănunte de mama, meșteră în a reda foarte atrăgător un eveniment cu o mare încărcătură emoțională, ce a uimit întreaga comună și-i plăcea să fie ascultată cu mare interes.
– Hai, că o să vă spun ceva de o să încremeniți, începu mama să vorbească când copiii ei și soțiile noastre erau așezați la masa plină de bucate.
– Mamă, te rog mai lasă-ne să mâncăm, că, dacă e de rău, ne piere pofta, zisei eu care o știam pe nevastă-mea mofturoasă Și chiar nu-i plăceau veștile rele spuse la masă.
– Ba, mamă, spune-ne! interveni cumnată-mea, amatoare de senzații tari, femeie gureșă de n-o pridudea nimeni. Că doar n-o fi ceva să nu putem dormi la noapte. Dar, dacă-i cazul, bem mai mult, că vinu-i bun și adormim tun, că așa-i la praznic. La mine acasă, vorbesc și toți deodată, când au ceva de povestit, continuă ea.
– Las-că vă spun după ce aduc friptura!… hotărî mama, știind-o mai capricioasă pe noru-sa cea mai mare, pentru care avea oareșice respect. Știa că se mai supărase odată când erau numai amândouă și se apucase să-i spună ce-a pățit a lui Vâjaică, când cu bărbatu-su, care se făcuse moroi. În noaptea aceea, noru-sa n-a mai ieșit afară nici pentru ea și-a făcut pipi într-o ulcică, de spaima în urma poveștii pe care nici n-o ascultase în toate amănuntele ei. Deznodământul l-am aflat eu mai târziu, că și mie mi s-a povestit tot de mama, dar altădată.
– Atunci, biata muiere nu mai suporta prezența prin gospodărie a bărbatului făcut moroi, care, seară de seară, bântuia și hurducăia prin podul casei, răsturnând toate oalele, că îl auzea burfuind prin lăzi, că umblă prin pivniță unde a dat drumul vinului din butoi după ce a tras cu tâlvul și-a băut dintr-o ulcea de la Joi Mari, deși avea slăvină la care a umblat și pe care a lăsat-o slobodă să curgă încet toată noaptea, de s-a făcut baltă de vin de te udai la picioare… Că odată, când țesea la război, i-a suflat în lampă și apoi pocnea din bici pe bătătură, de lătrau câinii ca la urs! Că până la urmă, nemairăbdând, s-a rugat de Dumitru lui Besoi, cântărețul bisericii, să vină să citească rugăciuni și să tămâie peste tot.
Când, cântărețul și-a terminat rostul, era seară, a zis „Amin”, s-a închinat și a dat să se ridice și să plece. Nu putea și a observat că avea picioarele legate cu o funie de piciorul mesei pe care citise rugăciunile, de era omul să dea în altele!
„- Mamă, să știi că nevastă-sa n-a scăpat de el, de moroi, decât când l-au dezgropat și i-au înfipt în burtă un piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperișului la cășii. Și așa s-a încheiat povestea cu moroiul Vâjaică.”

*
* *

…Friptura de curcan era pe terminate și bine stropită cu vin de Ananas, făcut din strugurii din Dos. Eram cu toții într-o o bună dispoziție, când mama nu mai avu răbdare și începu să ne povestească.
– Mă ă ă, să vă spun ceva să vă cruciți, nu alta!
Păntilie, tata lui Tălică, colegul tău, Ioane, a căzut la pat și a zăcut o jumătate de an, de i-a picat și carnea de pe spinare. Era tot o bubă și puțea de viu.
– Da, ce faci Lenuță, te scoli ?! Nu stai să asculți și tu, că doar toată lumea știe!…se adresă mama neveste-mi, căreia începuse să i se întoarcă friptura prin stomac de greață și da să plece afară din camera unde era pusă masa.
– Hai, Lenuță, nu pleca!… zise și cumnată-sa Mioara, avidă de senzații tari, mai ales acum, după ce băuse o ulcică plină ochi cu vin, după alte trei păhărele cu țuică din cea bună, chiar dacă era făcută din corcodușe.
– Dacă nu-i place să asculte, poate să plece, dar voi trebuie să știți, zise mama puțin deranjată că noru-sa, a mare, a rămas tot așa și nu-i ascultă vorbele și era convinsă că povestea ei, fără o noră, nu mai avea același efect. Dar continuă…
– A venit Măria lui Potop la popa al nost’ și l-a chemat să-l grijească și să-l spovedească pe Păntilie al Constandinei din Boștini. Asta i-a fost dorința lui, fiindcă voia să moară și nu putea. Nu mai ieșea sufletul din el și putrezea de viu…
Și-a luat popa din camera bună patrafirul, Biblia și un cornet cu tămâie și le-a pus într-o valizoară, s-a urcat în cabrioletă, că era departe de mers pe jos, și s-a înființat la poarta lui nea Păntilie. A intrat în bătătură și n-a dat de nima. Nici măcar un câine care să-l latre! Femeia care venise la popă să-l roage era la ea acasă și dădea la porci să mănânce, că se răciseră lăturile cât a umblat ea după preot. Ea avea grijă de el, dar nu sta cu el si trecea de două-trei ori pe zi să-l mai curețe și să-i dea apă, că de mâncat nu mai mânca de vreo lună și aștepta să moară, și când s-o întâmpla, să-l anunțe pe fiu-su, pe Tălică, să vină să-l îngroape. Copilul al mare era tot la pușcărie, iar fie-sa nu venea de mult pe la el, numai Dumnezeu poate ști de ce?! Nu venea nici când trăia mumă-sa, că s-a văzut de toată lumea că-s neamu’ lu’ dracu…
A intrat popa în casă și s-a speriat când l-a văzut cum arăta. În odaie, puțea de nu puteai sta și a aprins imediat tămâia într-o strachină ciobită de pe masă. Pe pat, sub o pătură de drugani, pe un căpătâi de mult nespălat și umplut cu paie, se vedea doar capul muribundului, un cap numai piele și os, ca de mort. Ochii i se mai mișcau, dar erau duși în fundul orbitelor, ca-n două corobăi de ciocănitoare.
– „Ce faci, nea Păntilie, zise popa către el, înainte de a se apuca de treaba lui.”
– „Rău fac, părinte, răspunse el cu graiul stins… și nu-mi iese sufletul cum aș fi crezut. Am rugat-o pe Măria, fata asta ce mă îngrijăște, să vă cheme, să mă spovedesc și să mă grijiți, că poate numai așa m-o lua Cel de Sus, c-am putrezit de viu”, continuă nea Păntilie, după ce se rugase șoptit să-i dea să înghită o gură de apă dintr-un ulcioraș cu tâță, care era pus pe masă și din care putea bea din poziția în care se găsea.
Erau numai ei doi. Ușa la cameră fusese lăsată deschisă de preot, ca să mai intre puțin aer, că mirosea mai rău ca lângă un hoit.
Cu patrafirul pus peste capul ca de mort și cu Biblia în mână, preotul asculta jelania muribundului și era înmărmurit de ce auzea.
– „Părinte, eu am fost un mare păcătos și de aceea cred că nu pot muri! Dumnezeu mă pedepsește pentru păcatele mele, pe care nu le știe nimeni, cum și când le-am făcut, nici măcar nevastă-mea care s-a dus și m-a lăsat singur să le ispășesc.
…Când eram tânăr, soru-mea care era mută și stătea cu noi în casă m-a supărat că n-a vrut să facă cum vream eu în ziua aia și-am bătut-o rău de tot. Mai era și bolnavă și-a murit noaptea, după loviturile mele. Lumea credea c-a murit de boală. Uite, o văd ca acum. Se uita plângând în ochii mei și eu dădeam în ea cu un ciorap plin cu nisip, să nu rămână urme. Dar nici acum nu știu de ce am fost așa de rău în ziua aceea! Fără motiv eram pornit împotriva ei. Când o vedeam prin casă, care trebuia să-mi rămână mie, că așa zisese tata și trebuia să mă însor, mă apuca nebunia! Una, pe care o iubeam, mi-a zis că nu se mărită cu mine, că nu vrea să fie cumnată cu o mută care mai stă și cu noi. Dar nu m-a vrut nici după moartea soru-mi, deși am pețit-o cu cătători de casă.
Roagă-te, părinte, să mă ierte Domnul și să mă ia, că nu mai pot îndura!”
Când popa deschise Biblia să citească maslu, nea Păntilie îi făcu semn cu mâna uscată și galbenă ca turta de ceară, că mai are ceva de spus.
Între timp, în tinda casei apăruse Măria care auzise de la Ioana lui Cărășel de venirea popii, c-avea cabrioleta cu calul la poartă, și stătea ferită de vedere și asculta încremenită spovedania bătrânului de care avea grijă și nu-l mai lua Dumnezeu.
– „Și mai am un mare păcat, părinte, pentru care nu mă ia… Și făcu o pauză să mai răsufle, că se înfunda când vorbea mai mult.
– Jugul din gura Lupoii, care a stat agățat atâția ani acolo, până a putrezit, a fost purtat de boii pe care eu i-am furat și i-am vândut în bâlci, la Vânju Mare… Iar se opri, parcă să-și ia avânt, și începu să tușească, dar își reveni mai apoi și continuă:
– Mă întorceam de la o concentrare, că plecasem spre seară din târg și mergeam pe picioare și m-a prins ploaia pe drum, tocmai când am întrat în Șoseaua Mare, prin dreptul lui Covrig. Era noapte târziu și n-aveam unde mă scuti. Lumea se culcase și n-aveam la cine bate. Fiindcă trăsnea rău, am intrat în oborul cu șopru din Gura Lupoii. Vitele culcate gemeau de sătule și rumegau, iar ploaia răpăia pe acoperisul de șindrilă. În lumina fulgerelor, le-am numărat și erau patru: doi boi legați de iesle , o vacă și un vițel băgat în țarc. Simțeam că mă hodinesc după atâta drum și lipsă de acasă. Stătusem concentrat patru luni și n-aveam un ban. Nevastă-mea era acasă cu copilul al mare și muncea cu ziua pe mâncare. Nu știa că vin…
Deodată, mi-a venit un gând rău, care începuse să mă frământe. Când s-a oprit ploaia, am sculat boii și i-am scos pe poartă și, ținându-i de funii, i-am mânat pe drumul Lupoii. Când am ajuns în fundul Lupoiței, ploaia se oprise, norii se risipeau și luna răsărea rotundă cât fundul căldării de făcut mămăligă.
Am legat boii de coarne cu o funie și, mergând printre ei, am trecut pe Lupoița, peste dealul Bujorăscu și, când s-a luminat bine, eram la Broșteni. Într-o zi și două nopți, am ajuns la bâlci la Vânju Mare, unde i-am vândut… Păntilie mai trase iar un ropot de tuse.
– Am luat pe ei bani cât nu-mi venea să cred! Boii erau tineri, mari, grași și plăvani. Te ciupeau din ochi! Cel ce i-a cumpărat era măcelar și i-au plăcut cum arătau. Am mers cu el acasă și am stat lângă el până i-a tăiat, unde am fost bine omenit…
Pieriseră și nu-i mai găsea nimeni, oricât i-ar fi căutat. De mulțumire față de afacerea făcută, cât am stat la el și l-am ajutat, mi-a dat să beau numai vin vechi și negru, ca păcura, cum pe la noi nu se face. Eram cel mai fericit om…
M-am întors acasă după cinci zile bogat, dar nimeni nu știa de isprava mea. Am venit tot noaptea. Muierea când m-a văzut era mai mult decât bucuroasă că m-am întors sănătos de la armată. A doua zi, toți vecinii au venit la mine să mă întrebe cum a fost și ce-am făcut eu concentrat. A fost mare veselie și eu i-am omenit pe toți cu de toate, c-aveam o traistă plină de bunătăți, de s-au mirat de ce bine mi-a mers și ce mult m-am schimbat, numai în patru luni de armată!… Mai făcu o pauză să răsufle.
– Țineam banii în podul casei, într-o oală bine acoperită, pusă sub o cosoroabă, loc numai de mine cunoscut. Din ei mi-am făcut șoprul și uluca, de s-au mirat vecinii… de câți bani am câștigat prin muncă la concentrare, fiindcă așa le spusesem.
Din cele povestite de muiere și de vecini, am auzit că pe un salcâm, stăpânul boilor furați a pus jugul și un blestem scris. Mi-am făcut drum fără nici o treabă și m-am oprit să-l căinez pe bietul om de ce necaz mare a dat peste el. Apoi, nu mai treceam pe acolo și niciodată n-am ridicat capul să văd ce scria pe scândura de sub jug.
Mă prindeau frigurile, dar ce mai puteam face? Asta a fost părinte!

…Când popa se ridică să facă maslu, Măria coborî ușurel pe scară, se duse până la poartă pe care o deschise și o trânti să facă zgomot și apoi urcă din nou scara, vorbind singură ca să fie auzită că vine. Intră în casă și, ca și când n-ar fi știut nimic, se puse rezemată de perete, pasivă și încremenită, ascultând rugăciunile preotului.

După cele ce auzise pentru prima dată în viața sa, nici preotului nu-i venea să creadă că, tocmai acum la vârsta asta află o asemenea spovedanie. Nea Păntilie era un enoriaș gospodar și considerat printre cei mai cinstiți din sat și taina trebuia s-o păstreze numai pentru el, rugându-l pe Domnul să-l ierte pe vinovat, care până acum s-a arătat a fi bun și săritor să ajute pe cel ajuns la ananghie și cu credință în Dumnezeu.
Știa ca toată lumea din comună și din împrejurimi despre furtul boilor, cu zeci de ani în urmă, dar nu și- a închipuit vreodată că lui i se va spovedi hoțul!…

După popă, ieși din casă și Măria și, când acesta dădu să iasă în drum, îi spuse „Săru’ mâna, părinte!”, puse gujba la poartă și plecă la soru-sa, Veta, să-i povestească tot ce a auzit.

– ”Fă!… Eu nu mă mai duc la ăsta, că-i moroi de viu! N-a mai mâncat de două săptămâni și m-am bucurat că nu se mai cacă pe el, că și pișatul îi pute, ca la cal. Tu știi de ce nu moare și atâta se chinuiește?…
Se spovedi la popă că a omorât-o pe muta, soru-sa care a fost găsită moartă în casă, când el era tânăr. A mai sus că a furat și boii de la gura Lupoii, unde era tabla aia cu blestemul și i s-au dat atâtea acatiste. Vai de copiii și nepoții lui, că de toți se va alege praful pentru asemenea păcate!”
Surorile sporovăiră multă vreme, de le prinse seara cu treburile nefăcute. Vedeau în el un drac și tot ce apreciaseră cândva la dânsul avea de-acum ceva înspăimântător.
„Că asemenea păcate nu s-au mai auzit pe la noi, zise Măria, și de aia i s-a întâmplat lui fiu-su accidentul cu muierea borțoasă care a murit din cauza lui și de-aia stă el prin pușcării și apoi nevastă-sa s-a făcut curvă, de se regulează cu cine-i cere… Și câte și mai câte, încât se făcuse pielea pe ele ca pielea pe găina opărită!
„ – Mai ții tu minte când a dat cu parul în porcul lui Bobei, că intrase animalul prin huda din gard pe care n-o înfunda, în grădina lui, de a trebuit să-l taie omul în timpul verii, că murea, și de Crăciun a avut un godânac? mai zise Măria înainte de a pleca la casa ei. Soru-sa rămase dând din cap de ce-i fusese dat să audă pe ziua de azi și strigă rațele să le dea din postăviță tocătura de frunze de vreji, amestecată cu huroaie, că venise seara și trebuiau închise, să nu le ia vulpea.
*
* *
Ceea ce nu se mai știe, de la cine a spus această poveste, fiindcă s-a dus și ea în liniște la cei drepți, au fost urmările soartei sau ale blestemelor spuse atunci: „Să se aleagă praful de hoț și de urmașii lui!!..”

Fiul său, Tălică, ajuns pensionar onorabil, n-a apucat să se bucure în liniște de pensie și a murit de infarct, după ce a fost martor la un accident mortal, când o mașină i-a călcat nepoțelul de numai cinci ani, pe drum, la mai puțin de 500 metri de locul de unde s-au furat boii. Abia împlinise 60 de ani…
Valentina, unicul nepot al lui nea Păntilie, îndurerată de două ori, a murit și ea la doi ani după moartea lui taică-su, răpusă de un cancer. Nu împlinise vârsta de 40 de ani.
Fără nici o vină, rămasă singură „cuc”, Alexandrina, soția lui Tilică, , își duce bătrânețele în tristețe, suferință și singurătate, retrasă în casa în care s-a născut, așezată într-o curte mare, acum năpădită de buruieni și de tufe de soc. Altădată era inundată de flori și trandafiri, plină de farmec și de viață, N-are nici un ajutor, sau pe cineva de-al ei, să-i mai deschidă poarta.
„- Doamne! Fii milostiv măcar cu ea, că-i ființă nevinovată!” mai zic unii dintre cunoscuți, când îi trec prin fața casei îmbătrânite de timpuri și încărcată de amintiri spuse sau nespuse, devenite apăsătoare, ca și jugul pe greabănul boilor, ce a fost spânzurat la Gura Lupoii.

Anunțuri

4 gânduri despre “Cireşe amare – Jugul din Gura Lupoii

  1. Lansarea cărţii CIRESE AMARE, semnată de dl. colonel (r) Ion C. GOCIU, a avut loc la Tg-Jiu în ziua de 4 august 2011, ca o avanpremieră la Atelierul Naţional de poezie Serile la Brădiceni din 7-8 septembrie 2011.
    În cadrul festivalului de poezie, dl. colonel Ion C. GOCIU a primit, premiul pentru debut în proza de ficţiune.
    Este fără îndoială un mare succes. Felicitări, domnule colonel! Să aveţi inspiraţie, har în scrierea celei de-a treia cărti, un roman!

  2. Cuvintele reunite într-un blestem au forţa de a sfărâma trupul şi de a biciui sufletul celui vinovat. Până la drama familiei lui nea Păntilie, o învăţătură cu încărcătură morală, autorul, Ion Gociu, mă poartă, cu harul său de povestitor, prin locurile copilăriei sale,… amintirea unei iubiri- poate mai mult decât un joc de copii… A reuşit să mă ţină în plasa povestirii sale, să devin martor acestor întâmplări.
    Am înţeles că volumul „Cireşe amare” ce va fi lansat în toamnă de ziua Sf. Maria, va fi prefaţat de poetul Ion Popescu Brădiceni.

    O convorbire cu poetul găsiţi aici:
    http://www.gorjeanul.ro/cultura/convorbire-cu-poetul-eseistul-si-filozoful-conf-univ-dr-ion-popescu-bradiceni-despre-cruciada-culturii-gorjene-2

    Fiindcă suntem în preajma marii sărbători creştine urez prietenilor, cititorilor acestui blog, multă sănătate, lumină în suflete! Să ne bucurăm de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos!

  3. freddye

    Marturisesc ca am citit nuvela domnului col[rez]GOCIU ,in dreptul comentariului scris de Mugurel Padureanu- Coarba[pe subiectul „Muntele adolescentilor”], cu aceeasi placere cu care o recitesc pe un thread separat,ocazie cu care am aflat ,[probabil] si pseudonumul literar al d-lui Gociu. Pur si simplu mi-a placut aceasta SAGA aproape mitologica ,plina de invataminte ,din care „SA NU UCIZI ” si „SA NU BLESTEMI NICIODATA ” ,de departe ,ar trebui sa ne calauzeasca pasii in viata..

  4. Ilie

    Felicitari si pe aceasta cale autorului si ii doresc sa nu se opreasca aici. Iata draga colegule Vasile Trofin un posibil raspuns la provocarea ta privind realizarile noastre. Domnul Gociu nu este din promotia noastra dar fie-mi permis sa-l „dau exemplu” pentru faptul ca nu isi lasa mintea sa „prinda sfoiag” si realizeaza ceva si la aceasta virsta. Cred draga Vasile ca nu realizarile noastre din timpul vietii active ca militari sint importante ci faptul de a continua sa fim activi cu mintea si cu trupul pina la cea din urma miscare ce ne va fi premisa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s