Ilie Matra

Ilie Matra, vorbind la aniversarea a 35 de ani de la absolvirea  Scolii Militare de Ofiteri, Brasov 2007
După terminarea clasei a IX de liceu, a ales  să plece  departe de casă, din Maramureş, din Tăuţii Măgheruş,  în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, unde în urma examenelor a fost declarat admis  în clasa a X-a a  Liceului  Militar „Ştefan cel Mare”. Şi-a urmat destinul. Era septembrie 1966. De atunci îl cunosc pe Ilie.

Ştiu că nu-i plăcea să fie lăudat.  Totuşi câteva cuvinte se cuvin a fi spuse. Cel ce pleacă în vecie, trăieşte în amintirea celor rămaşi, a celor ce l-au cunoscut.
Îmi amintesc de el din anii de liceu, de pasiunea lui pentru fizică, literatură, muzică, radio şi nu numai. Ilie s-a remarcat printr-o neastâmpărată dorinţă de cunoaştere, avea înăscut talentul de a născoci.  A participat la faza internaţională a olimpiadei de fizică din vara anului 1969. Nu avea stare,  meşterea un radio cu galenă sau  repara un televizor. Îşi lăsa timp şi pentru sufletul său, asculta muzică, cocheta cu muza, scria versuri,  cânta la acordeon, vioară sau chitară.  Electronica şi muzica i-au rămas  prieteni toată viaţa. I-am fost coleg şi în  Şcoala militară de ofiţeri de la Braşov, arma radiolocaţie – electronică aplicată. Avea şi talent de scriitor. A schiţat portretul unui dascăl din şcoala de ofiţeri.
Intrasem în al doilea an de şcoală militară după un concediu lung, lung… de o lună, dar care a trecut totuşi la fel de repede ca o clipă. Aveam în mine o energie adunată în lungul zilelor de stat la soare pe malul rîului,  sau de muncă până la sudoare pe cîmpurile pline de fîn cosit. Eram curios , nu numai curios, dar şi nerăbdător, o nerăbdare de mînz nărăvaş care adulmecă o cîmpie necunoscută încă dar care aruncă din cînd în cînd câte o boare încărcată cu arome nemaiîntâlnite… Au fost mulţi cei care mi-au predat: stiluri diferite, algoritme difeite. Dar mi-a rămas la suflet mai mult dânsul. Înainte de toate  vorba domoală, fără ridicături de ton care să te facă să tresari, fără accente de ironie caustică pentru cei car e visau privind antena p egeam. De  fapt nici nu puteam visa la altceva pentru că fiecare schemă devenea o mică Giococndă cu un surâs enigmatic, dar care îşi trăda secretele pe  măsura  curgerii lecţiei… Cunoaşte staţia perfect, poate mai mult decît pe propriul buzunar. Totul până la ultima rezistenţă, pînă la ultimul condensator.  În mai puţin de un sfert de oră remedia orice fel de defect fără să se folosească de nici o schemă de principiu. L-aam pus şi noi la încercare, şcolari neastîmpăraţi, dar nu a dat greş niciodată… Şi oriunde voi merge, ori cîţi oameni voi cunoaşte, îmi va rămîne în minte ca un model. ( Elev sergent Matra Ilie)
Poza Lt-col ing.  llie Matra
Ofiţerul de mai târziu îşi va depăşi discipolul. Ca ofiţer de radiolocaţie a fost un foarte bun practician. A urmat cursurile Academiei militare tehnice din Bucureşti, facultatea de electronică, 1976-1981.După absolvire a ales să se întoarcă la Timişoara, unde ca şef atelier mobil a cutreirat unităţile militare de radiolocaţie dispuse pe cuprinsul a unei jumătăţi de ţară, pentru a menţine staţiile de radiolocaţie în bună stare de funcţionare. Apoi a revenit în Academie ca inginer în secţia de cercetare. În anii de după 1989,  când după restructurarea  armatei a fost trecut în rezervă, Ilie nu a trăit ca un pensionar. Nici vorbă.  A continuat să ducă o viaţă activă. Ca radioamtor, hobyul său de-o viaţă, a partcipat la concursuri şi întâlniri. A scris un articol „Memorialul Marconi” pe blogul absolventi1969.wordpress.com blog pe care îl administra. Şi-a înfiinţat o firmă în domeniul echipamentelor radio, matra-systems.ro. În tot acest timp a ţinut legătura cu coelgii de liceu militar, de şcoală militară de ofiţeri, de academie militară. A organizat întâlnirile aniversare ale promoţiei din care a făcut parte, de liceu militar sau şcoală militară, cum a fost aceea din august 2009 a promotiei liceului militar. A organizat întâlnirea promoţiei de ofiţeri, Braşov, sept. 2012, dar din motive de sanatate, nu a nu a mai venit. Şi-a dorit printre altele un concert de orgă la Biserica Neagră din Braşov. S-a zbătut mult să-l organizeze, şi a reuşit, dar nu s-a mai bucurat de audiţia acestuia.

Ilie nu a uitat niciodată de unde a plecat, nu şi-a uitat părinţii şi nici pe oamenii din Bozînţa Mare. Pentru bozînţeni Ilie a înfiinţat blogul: bozantamare.wordpress.com.
Pe acest blog a scris multe pagini, adevărate moniografii, cu fotografii şi filme despre oamenii locului şi sărbătorile importante dintr-un an: Paşte, Crăciun, Revelion.
Am găsit pe acest blog o scrisoare a lui Ilie ca  răspuns la o scrisoare a lui Pavel, un consătean de-al său.  Este o destăinuire a unei părţi din viaţa sa. Să citim!

Dragă Pavel,

A trecut mult timp de cind am primit scrisoarea ta si eram mereu hotărît să îţi răspund dar mereu alte si alte lucruri m-au oprit. Iată ca azi am o binemeritata pauză şi incerc. Scrisoarea ta m-a surprins puţin cu două aspecte pe care nu le cunoşteam şi pe care ţi le spun direct aşa cum mi-a fost intotdeauna firea, mostenită de la bozîntanii din care mă trag. În primul rînd aspectul legat de credinţă. Multitudinea de citate, trimiteri la Biblie, la Apostoli si alte cărti sfinte nu fac parte din modul tradiţional de abordare, cel putin a mea si a altora ca mine. Dar nu am vrut să intervin cu nimic in scrisoarea ta, pe care am publicat-o aşa cum ai scris-o. Si al doilea aspect este legat de relaţia ta cu cîntatul. Am vazut că pentru tine nu a fost o mare bucurie să cînţi, mai mult o obligaţie, creată de părintele tău. As vrea să-ti răspund ce cred eu despre aceste două aspecte si aş vrea sa impart lucrurile in două, aşa ca in aceasta primă scrisoare mă voi referi strict la primul aspect, cel cu credinţa, urmînd ca despre muzică să-ţi scriu mai tîrziu. Scrisoarea ta m-a făcut să mă gindesc la două lucruri. Primul ar fi acela dacă părinţii mei au avut dreptul să mă boteze in credinţa lor. Si am luat problema inginereşte, pe toate părţile, dîndu-mi mie insămi un răspuns cam de forma următoare. Dacă ei, părinţii mei, şi-au asumat obligaţia in primul rînd să mă aducă pe lume, apoi să mă crescă pînă ce voi fi în stare să am singur grijă de mine, este de la sine inţeles ca tot ei trebuiau să mă facă parte şi din familia lor spirituală, adica să mă boteze in credinţa lor. Cînd? Cît mai repede, pentru că, Doamne fereşte, putea da peste mine o boală si puteam muri prunc nebotezat. Deci, fară sa fiu expert in interpretarea cărtilor sfinte, fară să le cunosc bine si studiez, cred sincer că era nu numai un drept al lor dar si o obligaţie, peste care nu puteau cu nici un chip să treacă. Acesta este un prim aspect al credinţei in care am fost botezat si nu mai insist asupra lui. Al doilea aspect care m-a pus pe ginduri in scrisoarea ta este legat de continuarea existentei mele creştine in cadrul religiei in care am fost botezat de părinţii mei, de data aceasta trecind la etapa conştientă şi de care răspund in nume propriu, a existenţei mele ca om. Şi anume m-a obsedat o noţiune pe care doar am intuit-o şi mai tîrziu am incercat cu priceperea mea sa mi-o clarific. Este „Biserica părinţilor mei”. Ce inţeleg eu prin aceasta si cum mă raportez eu ca om, ca si credincios, la aceasta. Pentru a-mi explica mie insumi această noţiune, mi-am facut si o sa fac şi aici o scurtă descriere in timp despre cum am ajuns, de la botezul de prunc nou-născut la statutul de om credincios in credinţa in care am fost botezat de catre părinţii mei. Pentru cei crescuţi in Bozînta, odată cu generaţia mea (1950), exemplul era dat in fiecare zi in familie. În fiecare seară si dimineţă vedeai părinţii cu faţa spre locul de unde rasare soarele, izvorul de căldura si lumină, spunindu-şi in gind sau glas incet, rugăciunile. In fiecare duminica eram in biserică, la inceput alături de mame cind eram foarte mici, apoi singuri in faţă, la strană, cind eram mai mărişori, in linişte si disciplină, făcind ce făceau şi ceilalţi. Şi dacă se intimpla să fim mai zburdalnici avea grijă Canja, Dumnezeu sa-l odihnească, sa ne traga cite un pămătuf si să ne mustre cu vorba lui – „Lepeteac”. Apoi, dupa ce am inceput clasa 1, in fiecare sîmbătă la ora cinci dupa amiază eram la ora de religie cu părintele Lupan. A fost un om cu totul deosebit, lucru pe care l-am inţeles mult mai tirziu. Desi biserica noastră trecuse de la greco-catolicism la ortodoxie el inca mai folosea la slujbă „Doamne indură-te spre noi” şi „Spiritul tău”. Îşi ţinea predica din amvon, ale carei trepte le urca incet, fiind bătrin si slăbit, dar ce spunea era răspicat şi pe intelesul tuturor, mai tineri sau mai bătrîni. La religie, pe care şi tu ai facut-o mai inintea noastră, avea o programă bine pusă la punct, incepind cu Vechiul Testament, continuind cu Noul Testament, Vieţile Sfinţilor, întinsă pe mai mulţi ani, astfel incit pină prin clasa a 7-a, daca nu greşesc, am trecut prin tot ceea ce minim ar trebui să cunoască un bun crestin. In tot acest timp si alţi ani după, am luat contact şi cu alte aspecte ale credinţei si ale bisericii, cum ar fi inmormîntări, cununii, botezuri, pomeniri, sfinţirea holdelor, am participat in toţi anii la sărbătorile Crăciunului, Bobotezei si astfel am ajuns sa ne luam locul ca tineri in „scoruş” (cor). Baieţii in dreapta, fetele in stînga. Tot in perioada copilăriei mele in biserică cînta un cor din tinerii mai mari, pregătit si dirijat de „Domnu Tămas”, fost ofiter in armata germană, vorbitor de limbi straine cum ar fi germana si italiana, cu o bună cultură muzicală, cinta la vioara sa care, după inscrisul din interior ”Anno faciebat …”, părea sa fie o vioara Amatti. Corul cînta pe patru voci si urmele lui se mai pot regăsi si acuma cind, atunci cind cintă toti in biserică, se mai pot auzi sporadic vocile a 2-a sau a 3-a. Se organizau schimburi de coruri intre sate, tu fiind mai mare un pic poate ţi le aduci mai bine aminte. Eu sigur imi aduc aminte un asemenea eveniment şi masa întinsă pentru musafiri chiar in ţintirimul bisericii. In astfel de imprejurări, intr-o astfel de atmosferă de manifestare creştină fără de ostentaţie si plină de seriozitate, in care nimeni nu făcea paradă de credinţa sa ci era considerată un lucru normal, este de la sine inţeles ca fiecare dintre noi ne-am format, in sinea noastră internă, ca buni crestini otodocşi. A venit vremea sa „plec in lume”. De la şaisprezece ani am plecat pe calea mea, iar acasă am ajuns, elev fiind, doar in vacanţe iar mai tirziu, ca militar, doar in concedii cind s-a putut, ca de altfel şi acuma cind teoretic ar trebui sa am mai mult timp pentru mine. Asupra credinţei invăţate in sat au inceput sa apară alte presiuni si influenţe. A venit vremea sa studiez „Socialism ştiintific” „Bazele Marxism-Leninismului”, am făcut multe lecţii politice, a trebuit la rindul meu să predau unele din aceste doctrine, dar ele făceau parte din viaţa şi slujba mea. Un lucru vreau să arăt aici si îl afirm cu toată tăria si cu răspunderea celor afirmate: Nimeni, niciodată, de nicăieri, nu mi-a interzis să intru in biserică, sa particip la slujbă, să mă rog. Am martori toti consătenii că in vacanţe, concedii, mergeam la biserică chiar imbrăcat in uniformă de liceu militar, de scoală militară si mai tirziu, de ofiţer. Nimeni nu m-a intrebat vreodată de ce am făcut aşa ceva, nu m-a tras la răspundere sau pedepsit pentru asta. Ba mai mult, tinăr ofiter fiind, in Timişoara, am mers in seara de Crăciun „ a corinda” cu inca un bun prieten tot ofiter, mai intii la Tămaş Alexandru, „Şandorul lui Iuli”, apoi pe rind la mai multi şefi si ofiteri superiori din conducerea unitaţii. Unul singur nu ne-a primit cu corindatul, dar am aflat apoi ca i-a părut rău, ca avea două fete numai bune pentru doi locotenenti ca noi. Nu ne-a dat nimeni afară nici din casă, nici din armată. Prietenul meu amintit mai inainte s-a cununat la Catedrala din Timişoara, cununie la care am participat si eu. Cum am evoluat eu ca si creştin in acele vremuri nu vă pot spune in amăunţime, ramine o intimitate a omului care poate nu trebuie pusă pe tavă. Am intrat in multe biserici, mînăstiri, catedrale, chiar catedrala Metropolitană din Bucuresti. In fiecare am intrat ca si in Casa Domnului Dumnezeului meu şi m-am simtit mai aproape de cele sfinte si pline de taină. Am aprins lumînări pentru vii şi pentru morţi, am spus o rugăciune, mi-am spus un gind, o dorinţă. Totul fără ostentaţie, fără fast, la fel de simplu cum fiecare bozîntan vine duminica la biserica din sat şi ia parte la Sfinta Slujbă. Aş mai vrea sa-ţi povestesc o intimplare din viata familiei mele, nu ca pe o „pilda” ci doar ca un fapt. Socrul meu, rămas singur vreo nouă ani după moartea neşteptată a soacrei, botezat ortodox fiind, s-a alăturat unei secte, nu contează care, sectă care l-a botezat cu mare fast. A fost un bun adept, si-a plătit chiar mai mult decît contribuţia numita „zeciuială” cere era cerută de biserica lor. Soarta a făcut ca socrul meu să cadă in grea suferinţă, in urma unui accident vascular a rămas paralizat complet, mişcind doar mina dreaptă si putînd vorbi. In toate cele cinci luni de suferinţă, pină ce Domnul l-a luat la el, am trecut cu el prin mai multe spitale. Niciodată, dar absolut niciodată, nimeni din noii lui „fraţi întru Domnul” nu l-a vizitat, nu i-a scris un rind de incurajare, nu i-au acordat un leu de ajutor. Nu că ar fi avut nevoie, a fost ingrijit de noi ca un părinte, dar parcă s-ar fi căzut, nu-i aşa? Astfel că atunci cind a simţit ca îi vine vremea, m-a rugat sa-i aduc preotul ortodox din cartier, s-a mărturisit, s-a cuminecat si a plecat liniştit sufleteşte spre cele veşnice. L-am inmormintat in credinţa ortodoxă in cimitirul din satul lui, in pămintul si in sînul bisericii in care a fost botezat. Bineinţeles că au fost discutii la inmormîntare cu fostii lui „fraţi” si a trebuit tot drumul de acasă la biserica din sat si pînă la cimitir sa port discutii lămuritoare cu acestia. Nu e locul să le relatez. Eu am respectat intotdeauna voinţa socrului meu, asa cum respect intotdeuna voinţa tuturor celor cu care mă intilnesc in viată. Aceasta le-am spus-o si lor. Şi le-am mai spus ca dacă pot să-mi numească un singur frate al lor care pe timpul celor nouă luni de suferinţă a lui i-a adresat un singur cuvînt de incurajare, aproape aş crede că au dreptul sa-l inmorminteze dupa tradiţia sectei lor. Nu a fost nimeni, absolut nimeni. Si atunci, dragul meu consăten, iată cum imi răspund eu la intrebarea privind „Biserica părinţilor mei” – Pentru mine in primul rînd este credinţa in care m-au botezat cei doi oamnei care mi-au dat viata si au tremurat pentru mine cind eram doar o fiinţa plăpîndă şi care m-au insoţit cu gindul şi grijile lor in lungii ani in care eram departe de ei. In al doilea rind este intreaga comunitate din jurul lor, toti cei pe care îi intilnesc pe drum cind mă intorc pentru citeva zile din drumurile vietii ca sa răsuflu putin in odorul (curtea) casei părintesti din satul nostru si sa ii mai văd pe cei de acasă. Si nu in ultimul rind este Biserica din sat, cu cei care slujesc in ea, unde duminica stau la locul din stinga tatălui meu cit incă Domnul il va lăsa să stea cu noi, in mijlocul celorlalţi săteni, mai tineri sau mai bătrini. Aici mă simt mai aproape de cele sfinte şi cred că chiar dacă spun doar „Doamne ajută” este de ajuns să dobindesc intreaga impărătie a Domnului. Si ca să inchei, repet ce am mai spus mai inainte, am respectat si respect vointa, deciziile, părerile tuturor celorlalti, credinţa lor. Dar nu imi ies din minte două versuri din inţelepciunea poporului nostru – „Şi se roagă rugului Şi se-nchină cucului” .  Dumnezeu sa iti ajute,  Ilie a lui Cornel. Data scrisorii este 12 august 2012, când o boală necruţătoare îi dădea târcoale. Intenţiona să scrie şi a doua scrisoare… ştim de ce nu a mai avutt timp pentru aceasta.

Ultimul comentariu pe blogul promotiei, 23 iunie 2013, după trecerea la Domnul a unui coleg de şcoală militară, Pamfil Costică. Mai întâi a dat un  citat din poetul Ungaretii:  „Soldaţii: Ei sunt precum toamna pe ramuri frunzele.” apoi: ” Mulţumesc Costică”
Ce-ar mai fi de spus! A ţinut mult la blogul destinat bosînţănilor, de fapt o adevărată etnografie, încât cu o săptâmâna înaite de a închide ochii pentru vecie, m-a sunat şi cu o voce slăbită de boală mi-a spus: „Nică sună pe preotul Pop Ioan, da, preotul  din Bozînţa, şi spunei că îl rog să se ocupe de blog, dă-i toate  datele de intrare pe blog. Eu nu cred că o să mai am timp şi putere…”
Aşadar blogul rămâne pe  mâini bune, este administrat de părintele Pop Ioan şi de feciorul său.

Ilie Matra, după o grea suferinţă, a plecat în lumea celor drepţi  pe 2o iulie 2013, de ziua numelui, Sf. Ilie. Trăise 63 de ani. Să nu-l uităm pe Ilie! Să nu-l uitaţi pe Ilie a lui Cornel! Să-i fie ţărâna uşoară! Dumnezeu să-l aibă în paza sa! Soţiei, Mioara Matra şi  celor doi feciori să le dea tăria sufletească de a trece peste această grea pierdere.
Nicu Scutaru, Braşov, dec. 2013

6 gânduri despre “Ilie Matra

  1. Nicu,
    asa este,
    ” ILIE a tinut mult ca blogul sa fie un loc de intalnire virtuala ”
    civilizata si de bun-simt !!! 🙂 🙂 🙂
    ” Din pacate nu este asa ” dupa cum corect ai afirmat ! 😦
    Din cauza unora care se cred mai indreptatiti decat altii,
    ( in fapt nu sunt altceva decat niste frustrati ai sortii… „,
    sa jigneasca si sa calomnieze pe nedrept pe altii ,
    audienta pe BLOG este foarte scazuta iar ca sa parafrazez pe marele CARAGIALE, aproape ca , ” lipseste cu desavarsire ” !!! 😦 ;-( 😦
    Sa ne REVEDEM sanatosi prietene in 15-17 august 2014 la Campulung Moldovenesc la cea de-a 45-a aniversare a absolvirii LM !!! 🙂 🙂 🙂
    Aliosa de la XII-D .

  2. Freddy, asa-i cum zici, Ilie a tinut mult ca blogul sa fie un loc de intalnire virtuala, credea ca ne este mai usor sa aflam de unii de altii. Din pacate nu este chiar asa. In schimb lui i se datorează si spatiul inchiriat de la WordPress pentru filme. Filmele de pe blog sunt de el postate. Ai vazut cred si blogul bozantamare, a satului natal, este o adevarata pagina de cultura si traditie. Ce sa mai zic. Ilie ar fi dorit ca si la intalnirea de anul acesta sa vina la fel de multi colegi ca si in 2009. Dumnezeu sa-l odihneasca.

  3. O zi trista pentru colegii lui Ilie! Ma doare sufletul cand ma gandesc
    cu ce graba a plecat dintre noi. Cred ca a lasat urme adinci in
    memoria celor care l-au cunoscut, prin felul lui de a fi, darnic, cinstit,
    corect si de-un etuziasm dezarmant.
    Dumnezeu sa-l odihneasca la loc cu verdeata!

  4. freddye

    @ Nicu
    Fii binecuvăntat ,Nica ,stiu că asa te „alinta” įn virtual…Iliuță si cu tine ,įmpreuna cu colegul CHIBA,ati aprins flacăra acestui blog…Nu stiu…am revăzut istoricul blogului…Au fost clipe minunate ,sub pecetea entuziasmului unora,luciditătii altora….un ECHILIBRU sub zodia ironiei fine si a toleranței .. ..Păna la apariția sfertodoctismului,de care ,voi,cei trei artizani ai blogului ,nu sunteți vinovați..Voi continua să cred,până ce postasul imi va aduce ultima pensie că acest blog a fost o minune în viața mea ,indiferent de câte zile,luni a tinut…Incă o dată FII BINECUVÂNTAT ,Nica..!!!
    l

  5. Este ziua Sfantului si marelui profet Ilie.A trecut un an de cand Ilie Matra s-a dus la Domnul. Ilie a fost un suflet bun, un om cu talent in mai toate domeniile, pasionat de radioelectronica, de muzica, de literatura. Imi adug aminte cat de mult si-a dorit un concert de orga la Biserica Neagra din Brasov cu ocazia sarbatoririi a 40 de ani de la absolvirea sc. mil. de of. Tot Ilie are meritul de a fi invitat pe Sofia Vicoveanca la Intalnirea din august 2009 de la Liceul militar din Campulung Moldovenesc. Cred ca avea o surpriza si pentru intalnirea de anul acesta… Nu-l voi uita! Sunt alaturi de famila sa, la comemorarea unui an de la trecerea lui Ilie la Domnul. Dumnezeu sa-l odihneasca1

  6. freddye

    Ieri,am participat la comemorarea unui an de la plecarea dintre noi,spre cele veșnice ,a coleguțului Matra Ilie.Ni l-am amintit ..asa cum era si….am fi vrut să mai fie..Sunt mândru că am avut un asemenea coleg de exceptie ,de la care am învățat multe..Sunt onorat de faptul că i-am putut cunoaste familia ,alături de care voi fi aproape,si la bine,si la rău.Sunt trist că nu mai este printre noi..
    Drum bun prin noua ta lume,moroșane

    IN MEMORIAM

    I close my eyes
    Only for a moment and the moment’s gone
    All my dreams
    Pass before my eyes with curiosity

    Dust in the wind
    All they we are is dust in the wind

    Same old song
    Just a drop of water in an endless sea
    All we do
    Crumbles to the ground, though we refuse to see

    Dust in the wind
    All we are is dust in the wind
    Oh, ho, ho

    Now don’t hang on
    Nothin’ lasts forever but the earth and sky
    It slips away
    And all your money won’t another minute buy

    Dust in the wind
    All we are is dust in the wind
    (All we are is dust in the wind)

    Dust in the wind
    (Everything is dust in the wind)
    Everything is dust in the wind
    (In the wind

    Kansas – Dust In The Wind

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s