Muntele adolescenţilor

Astăzi, 5 august 2009, în chiar ziua când profesorul Mihai Bejinaru împlineşte 79 de ani, am ridicat de la tipar prima mea carte de autor. Se numeşte Muntele adolescenţilor şi este dedicată profesorilor Ana şi Mihai Bejinaru, dar şi liceului militar, promoţiilor care s-au format aici, iubiţilor noştri profesori.
O supun atenţiei colegilor de promoţie, cei mai îndreptăţiţi să mă judece pentru câte am scris aici.
Cartea ar putea fi lansată chiar la întâlnirea promoţiei noastre! Doamne-ajută!

Coperta cartii Muntele adolescentilor de Dumitru Roman

Câteva cuvinte despre Muntele adolescenţilor

Sincer să fiu, nu mi-au plăcut anii de liceu militar. Încazarmat, la vârsta de nici 15 ani, departe de pădurea copilăriei mele, la sute de kilometri de casa părintească din faimoasa comună Tanacu, am simţit perioada aceea ca pe o frustrare, poate nu la proporţiile bacoviene: „Liceu, cimitir al vieţii mele, / Profesori pedanţi, examene grele…”

De „profesori pedanţi” vom fi avut şi noi parte, dar, vorba de mai târziu, a unui licean militar, câţi dintre „copchiii şi feciorii aceia, veniţi din toate cătunele Moldovei şi ale Transilvaniei, avea habar de pedanterie”?

De „examene grele”, ce să mai vorbesc?… La liceul militar, dacă nu te puneai cu burta pe carte, apoi n-aveai decât o şansă: să te întorci acasă. Şi n-au fost puţini cei care au făcut-o.

Dar, cei mai mulţi au rămas! Au rămas şi au intrat în malaxorul acela numit cazarmă – aşa cum bagă gospodinele rufele în maşina de spălat! – şi, după ce au fost amestecaţi şi frecaţi bine, după ce au fost trecuţi prin ciur şi prin dârmon, după ce au fost daţi cu burta de pământ de-au văzut stele, au ieşit la liman, curaţi şi parfumaţi, dar încă departe de cele două stele la care râvneau cu toţii: gradul de locotenent!

Dar, ce s-o mai lungesc… Adevărul este că liceul militar n-a fost şi nu cred să fie vreodată o joacă. Şi oricât am încerca noi, astăzi, să spunem c-o fi, c-o păţi, anii aceia ne-au marcat pentru toată viaţa. Poate nu întâmplător, la o întâlnire de 10 sau 20 de ani, nu mai ştiu bine, şeful promoţiei a dat un ordin de zi care i-a făcut să zâmbească pe mulţi dintre cei care îl ştiau de pe vremea când era elev plutonier adjutant şi urmărea cu o stricteţe diabolică respectarea programului:

„În aceste zile, deşteptarea şi înviorarea vor fi benevole, prezenţa la studiu – voluntară, de voie va fi deplasarea la masă, se acceptă absenţa de la apelul de seară şi hoinăreala pe dealul Cocora, sunt indicate frecventarea localurilor din Capu Satului, a Gării de Est – locul fericitelor noastre plecări şi al apăsătoarelor sosiri – şi chiulul de la întreţinerea sectoarelor!”

Dincolo de ironia fină pe care o degajă, aşa cum observa regretatul colonel şi ziarist militar Dorian Vlad, el însuşi absolvent al liceului militar, acest ordin vine să le amintească foştilor elevi de rigorile în care au fost obligaţi să-şi ducă viaţa de licean, rigori pe care, dacă nu le-au încălcat din teama de pedeapsă, în mod sigur le-au dezavuat, iar pe emitenţii lor i-au considerat absurzi, cazoni, bătuţi în cap… şi multe alte asemenea „aprecieri”. Ba unii comandanţi şi profesori au fost gratulaţi şi cu câte o poreclă, mai mare dragul, pe care afurisiţii de elevi aveau grijă să se transmită din promoţie în promoţie, spre disperarea „botezaţilor”. Şi dacă la faimoasele întâlniri ale promoţiilor, elevii de odinioară sunt puşi pe glume şi ironii la adresa vieţii de licean militar, ei nu uită să recunoscă, sincer, că acele reguli şi restricţii le-au prins bine mai târziu…

Va propun o carte despre doi dascăli care au reprezentat un reper profesional şi moral pentru toţi cei care au stat în băncile unui liceu militar. Nu e singura şi, în mod sigur, nici ultima carte de acest gen! Convingerea mea este că toţi profesorii Liceului Militar „Ştefan cel Mare” merită mai mult decât o carte. Merită preţuirea perpetuă a promoţiilor!

Am scris această carte nu ca să mulţumesc sau să nemulţumesc vreun profesor sau vreun absolvent al liceului militar. Ideea mea a fost aceea de a evoca doi oameni care au avut o carieră didactică excepţională. De ce m-am oprit la profesorii Ana şi Mihai Bejinaru? Pentru că ei sunt, din câte ştiu, profesorii cu cele mai multe performanţe şcolare din istoria Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.

Pe lângă faptul că formează cea mai longevivă familie de dascăli care a făcut apostolat pe Muntele adolescenţilor, Ana şi Mihai Bejinaru se numără printre cele mai strălucite cadre didactice pe care le-a avut vreodată Liceul Militar „Ştefan cel Mare”. Doi dascăli care întruchipează – şi nu am motive să exagerez, vă asigur! – un reper şi profesional, şi moral pentru toţi cei care au stat în băncile unui liceu militar. Şi nu numai!

Aţi observat că, evocându-i pe cei doi profesori, am evitat să folosesc timpul trecut. Ana şi Mihai Bejinaru trăiesc, sunt, Doamne-ajută!, printre noi, se bucură de viaţa de pensionari şi, uneori, îşi îngăduie – atunci când sunt invitaţi! – să urce, cu entuziasmul de altădată, drumul de costişă, vorba lui Alecsandri, ce duce la… Muntele adolescenţilor, cel mai frumos aşezământ de învăţământ liceal din câte am văzut vreodată. Doar paşii sunt alţii, şi ritmul inimii lor!…

Aţi înţeles, sunt sigur, că, punând cărămidă cu cărămidă la această carte, nu puteam apela la evocările miilor de absolvenţi! Mai întâi, m-am oprit la cei care au fost mai apropiaţi de profesorii Bejinaru, care au făcut din chimie o pasiune, au avut nişte performanţe la olimpiadele şcolare, iar acum sunt medici şi farmacişti de excepţie, oameni de afaceri, generali, bancheri etc.

Această carte s-a născut în chinuri. Nu ştiu cum să vă explic, stimaţi cititori, durerile facerii ei. Nu este vorba de dureri fizice, aşa cum se întâmplă probabil la orice naştere, ci de dureri sufleteşti, dumnezeieşti, dacă nu-i prea mult spus…

Prin toamna anului 2004, când am început acest proiect, totul mi s-a părut atât de simplu şi atât de firesc. Am apelat la colegi, am adunat date, impresii, fotografii, am făcut liste, am dat telefoane etc., etc. Şi totuşi, simţeam că n-am găsit încă drumul cel bun, n-am găsit acel ceva, acea temelie pe care să clădesc ceva…

„Ştiu din proprie experienţă – mă avertiza prieteneşte colonelul ing. Cristian Crâmpiţă, căruia îi mulţumesc şi pe această cale – că asemenea evocări trezesc orgolii. Sunt zeci de promoţii ieşite din… mâna profesorilor noştri. Cu cine să începi mai întâi şi unde să te opreşti? Îţi dai seama câţi dintre absolvenţi se consideră evocabili? Toţi sau aproape toţi! Îţi trebuie un criteriu şi aici! De la ce promoţie începi şi unde te opreşti? Poate la sfârşitul cărţii, într-o anexă, să faci o trecere în revistă a promoţiilor şi finalul fiecărei cariere. Îţi sugerez o muncă de Sisif. Găseşte-i alternativa, pentru a nu muri, dând telefoane şi săpând în arhive.”

N-am murit dând telefoane, dar era cât pe-aci să mor – culmea! – chiar în Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central, în urma unui mal-praxis provocat de un medic internist (nu-i dau numele) la o banală colonoscopie, pe care medicul de familie o inclusese în investigaţiile medicale dinaintea trecerii în rezervă. Şi uite aşa, era cât pe ce să trec nu în rezervă, ci direct în lumea celor drepţi!

Hazul de necaz – pe care l-am întâlnit şi la protagoniştii acestei cărţi, mai ales la domnul profesor – poate fi, sper, un stimulent psihologic…
Oricum, mi-am văzut de drum… Adică de toate ale vieţii.

Şi totuşi, când lucrarea a fost aproape gata, am pus-o – nici eu nu ştiu de ce!? – într-un sertar. Aproape că o abandonasem.

Între timp, peste mine s-au prăvălit marile dureri ale vieţii oricăui om – moartea părinţilor.
În dimineaţa de 15 ianuarie 2008, pe la orele 7 şi ceva, tatăl meu, Dumitru Roman, veteran de război (născut la 29 mai 1923), a mai avut puterea să mă sune la telefon şi să-mi spună doar atât: “Sunt pe picior de moarte.” Apoi, din câte am aflat, a intrat în comă şi a murit înainte de a ajunge eu, ca să-l mai prind în viaţă. La un an, în noaptea de 9 ianuarie 2009, a plecat şi mama la cele veşnice.

De ce am ajuns, oare, să invoc aici toate aceste dureri? Pentru că ele mi-au dat impulsul şi puterea de a porni din nou la drum. Un drum pe parcursul căruia ar trebui să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat, m-au încurajat, mi-au dat sfaturi. Ştiu că, atunci când se ajunge la acest moment, autorii practică un limbaj ceremonios, elegant, un ritual de cuvinte potrivite menite să-i impresioneze pe cei cărora li se adresează.

În ce mă priveşte, mă simt dator să încep cu scuze, adresate profesorilor Ana şi Mihai Bejinaru, pentru lunga şi nepermisa aştepare pe care le-am oferit-o din momentul discuţiilor şi întrebărilor cu care i-am tot şicanat. Sper că, în clipa când vor deschide această carte, vor uita de toate cele rele… şi de dezamăgirile pe care, cu voia sau fără voia mea, li le-am provocat.

Îmi este, evident, dificil, dacă nu imposibil, să mulţumesc nominal tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat. Trebuie să numesc totuşi unul dintre prietenii mei – colonelul Constantin Strună, fost licean militar la Câmpulung Moldovenesc, scriitor şi publicist militar redutabil, care şi-a dat osteneala de a citi manuscrisul, cu pixul în mână, făcându-mi punctual observaţii pertinente, la obiect.

Este de la sine înţeles că din acest paragraf nu puteau să lipsească acei oameni sufletişti – i-am numit pe domnii Mihai Miron, om de afaceri, generalul Ioan Ţintoiu, chirurg cu inimă mare care bate pentru inimile celor în suferinţă, care, prin gestul lor de a susţine apariţia acestei cărţi, mi-au amintit că instituţia mecenatului începe să funcţioneze şi la noi, la români!

Aş fi dorit să le mulţumesc şi părinţilor mei, Mariea şi Dumitru, şi să le bucur sufletele cu această carte, pe care sunt sigur că, la anii lor, ar fi citit-o, buchie cu buchie, la măsuţa din bucărie, acolo unde tata şi-a trăit ultimii ani din viaţă, stând în picioare, sprijinit cu coatele de masă (era singura poziţie care îl ajuta să respire cât de cât normal în suferinţa lui astmatică) şi privind pe fereastră undeva în zarea neştiută a copilăriei noastre sau, cine ştie, la grelele zile şi nopţi de front trăite departe de casă, prin Munţii Tatra…
Dar timpul n-a mai avut răbdare! Sunt sigur că, de acolo, din ceruri, mă vor auzi şi se vor bucura atunci când, pe mormintele lor, voi pune această carte şi voi aprinde, întru pomenirea lor, o lumânare!…

Update, 12.10.2009

Împreuna cu eroii cărţii
Împreuna cu eroii cărţii

Continua sa vina pe adresa mea impresii despre cartea Muntele adolescenţilor.
Şi pentru ca pe blogul promotie noastre este postata si prezentarea cartii, cred ca este bine sa fie cunoscute si mesajele care vin pe parcurs. Am primit, iata, din Statele Unite un asemenea mesaj. Poarta semnatura unei distinse doamne, Opriţa Dragalina Popa, nepoata generalului erou Ioan Dragalina, plecata din tara inainte de 1989 si stabilita in California, unde a lucrat ca bibliotecara la una dintre cele mai valoroase universitati din SUA. Sotul sau este medic.
Randurile nepoatei generalului Dragalina ma onoreaza si-mi dau curajul de a scrie. Multumesc, stimata Opritsa Dragalina Popa!

Dragă Dan,
Am terminat de citit minunata ta carte despre dascălii tăi dragi. M-a impresionat mult viaţa lor, începută în mari zbateri, trăită în vremea unor schimbări radicale. Ce greu a fost să te strecori prin laţul Securităţii, cu un carnet UTM anulat! Ce durere să-ţi vezi casa desfundată de obuze, năpădită de buruieni şi jefuită de „prietenii din Răsărit”. Şi totuşi, au rămas oameni buni, oameni care s-au dedicat generaţiilor viitoare şi profesiei de dascăl. Merită mult mai mult decât o mică pensie…. şi tu le-ai dat ceva de nepreţuit: nemurirea…

Tu, sufletul cărţii, rămâi mereu în umbră, ascuns dincolo de cuvinte şi de idei, dincolo de organizarea atât de îngrijită a cărţii… dar câtă dragoste şi recunoştinţă emană din proza ta! Atât de rar este să cunoşti un om care nu cere nimic şi-şi oferă tot talentul şi toată căldura simplu….mulţumind! Tu nu ai devenit nici biolog, nici chimist…. şi totuşi ai recunoscut în dascălii tăi dăruirea de sine şi dragostea lor „apostolică” pentru generaţiile ce le-au fost încredinţate. Recunoştinţa unui elev …rara avis!
Mulţumesc,

Opritsa Dragalina Popa.
California, SUA

Dumitru Roman

Anunțuri

94 de gânduri despre “Muntele adolescenţilor

  1. Pingback: Cu gandul la stimatii nostrii profesori! | Liceul Militar Stefan cel Mare

  2. ionel domn colonel

    O cronica a poetului Nicolae Dragoș

    TULBURĂTOAREA LECȚIE A UNEI REÎNTOARCERI ÎN TIMP
    Ion C. Gociu „MAIA”

    Când, în anul 2010, îi apărea volumul de proză memorialistică „Din Văianu la Toronto”, debutul său editorial (volum care amintea – prin structura titlului – de apariția cu decenii în urmă, a scrierii „De la Bârca la Viena” a poetului Adrian Păunescu), scriitorul Ion C. Gociu, născut în 1934, împlinea trei sferturi de veac. Cartea sa de debut, un debut la senec-tute, evidenția edificator indubitabile înzestrări scriitoricești. Au urmat să apară sub semnătura sa, în 2011, un memorabil volum de nuvele și povestiri „Cireșe amare”, unele dintre ele cu o evidentă tentă memorialistică, iar, în 2012, romanul „Maia”, confirmând vocația, aptitudinile pentru realizarea unor creații epice. Cea de-a treia carte a sa, romanul amintit, prin rigoarea construcției romanești, prin calitățile scriiturii îi va impune numele în peisajul prozei actuale, așezândul fără tăgadă pe noul venit între autorii merituoși din spațiul gorjenesc.
    Încă de la apariția volumului „Din Văianu la Toronto”, devenise evident că autorul avea ce să spună, dar și aptitudinile și pregătirea intelectuală de a comunica, prin paginile scrise cu har narativ și acuratețe stilistică, o parte din ceea ce trăise și cunoscuse. E vorba de această carte de o reîntoarcere în timp, în anii copilăriei, adolescenței și începutului tinereții, petrecuți în deceniul de dinaintea celui de al doilea război mondial și imediat după, urmărindu-se apoi firul evocărilor în deceniile viitoare; miza majoră fiind, în fond, realizarea unei complexe monogafii epice a satului natal, în cuprinsul căreia se profilează memorabil nu doar destine umane, ci însăși imaginea vie a unor semnificative realități sociale, politice, spiri-tuale ale vremurilor evocate printr-un fericit recurs la memorie.
    Evocarea îl va avea în prim plan pe autorul însuși, pe membrii familiei, un portret memorabil al mamei, ca prototip exemplar al țărăncii din Gorj, în al cărei comportament se îmbină armonios gingășia sufletească, delicatețea și sensibilitatea cu dârzenia, cu tenacitatea de a înfrunta vitregiile și nedreptățile, de a le face față cu demnitate, opunându-se resemnării, agresărilor vremurilor, multe dintre ele datorate unor devastatoare decizii ale mai puternicilor lumii, cum au fost cele ce au dus la marele război, cu tragicele lui consecințe și imprevizibile-le evoluții social-politice.
    Contextul istoric și social în care au loc evoluții și involuții semnificative și se cre-ează situații incredibile, se produc nedreptăți flagrante, dobândește reliefuri pregnante, fiind expresiv dezvăluit prin înfățișarea multor figuri reprezentative, desprinse din lumea satului, a unor destine omenești ce i-au fost bine cunoscute memorialistului. Meditațiile, reflecțiile, judecățile asupra realităților, moravurilor vremurilor, a injustițiilor sociale și deformării unor adevăruri esențiale pentru însuși destinul nației izvorăsc dintr-o cunoaștere pe care memoria-listul a plătit-o cu prețul propriilor idealuri rănite, al multor aspirații abandonate sau amânate. Lumea satului din anii războiului și cei ce le-au urmat sub teroarea dictaturii străine și a unei ideologii de import, lume ce s-ar fi putut crede că fusese condamnată la uitare, este adusă în paginile drumurilor „de la Văianu la Toronto” cu farmec și emoționante revelații, nu din per-spectiva unui declarativ paseism, a unor anacronice nostalgii, ci din aceea a unor aspirații susținută de voință, niciodată abandonată de autor, de a se păstra mereu în zonele fertile ale realismului, ale autenticității narative.
    Cartea de debut a domnului Ion C. Gociu se înscrie – prin bogăția faptelor încorpo-rate și complexitatea lumii evocate – atât în perimetrul unor exacte coordonate istorice, sociale și morale, cât al unor tradiții, obiceiuri și îndeletniciri ce au dat temeinicie și durată satului românesc, oamenilor care l-au veșnicit; unii dintre ei aflându-și portretizări de ținut minte în această monografică narațiune sentimentală.

    Romanul „MAIA” poate fi considerat, cu adânci temeiuri, ca o necesară și elocven-tă completare a frescei umane, zidită din cuvinte inspirat orânduite în volumul de debut al autorului care, de această dată, se arată preocupat de a-și valorifica înzestrările scriitoricești, prin înălțarea scrierii din planul adecvat reportajului sufletesc în cel al ficțiunii romanești.
    El imaginează o poveste de viață și istorie încărcată de dramatism, pornind pare-se de la o întâmplare reală, pe care are intuiția creatoare de a o integra unor evenimente ce au marcat, în mod tragic și acuzator, decizii politice inumane ale căror materializări au adus gra-ve mutilări sufletești nu doar unor destine individuale ci și unor întregi colectivități umane.
    Două sunt evenimentele din timpul dictaturii militare înscăunate în țara noastră în contextul escaladării fascismului și hitlerismului în Europa anilor 1930-40, evenimente în care se constituie premizele și esența romanului „MAIA”. Mai întâi, masacrul săvârșit la chestura de poliție din Iași, în 29 iunie 1941, pentru „curățarea Iașului de evrei”, cerință ordo-nată telefonic de mareșalul Ion Antonescu; masacrul urmat de evacuarea acestora în condiții sub umane în celebrele și de tristă amintire „trenuri ale morții” , cu cortegiul său de scene abominabile. Cel de al doilea eveniment fiind deportarea țiganilor în Transnistria în anii 1942-43. Aceste două decizii politice, pe canavaua cărora se țese derularea faptelor cuprinse în pânza ingenios colorată a romanului, decizii care încălcau neîngăduit elementare drepturi ale omului, demnitatea umană, nu-și vor putea nicicând afla justificarea, oricare ar fi argumentele ce s-ar putea desprinde din conjuncturi ale momentului, din presiunile și șantajele făcute asu-pra decidenților români de către cei responsabili de tragediile, de crimele incomensurabile din timpul celui de al doilea război mondial și din anii ce i-au urmat.
    Celor două evenimente amintite, urmare a unor decizii mai mult decât condamnabi-le, care au atentat la destinul unor etnii, le-au căzut victime și personajele, atent creionate, care populează dramatic paginile romanului; numeroasele și nu odată supraomeneștile în-cercări prin care trec eroii cărții aflându-și emoționante, tulburătoare evocări, mai cu seamă eroii principali Maia și Trifu. Eroina Maia – provenind dintr-o familie de evrei, ai cărei părinți nu au rezistat insuportabilelor umilințe și chinuri din „trenurile morții”, murind „sub ochii îngroziți de spaimă ai fiicei lor” – va ajunge, printr-un joc al sorții, într-o șatră de țigani din părțile Ciulniței și va fi adoptată de ei, printr-o curajoasă decizie, de exemplară solidaritate umană. Ea va suporta, cu numele schimbat din Maia în Marița, lungul exod către Tansnistria, inimaginabilele privațiuni ale vieții pe meleaguri străine și inospitaliere, alături de pătinții adoptivi. Aici, îl va cunoaște și va deveni soția lui, pe Trifu Mogoș, „țăran din comuna Valea Mare, ascuns și el de nomazii înstrăinați, după ce trecuse prin halucinante încercări fizice și morale, înainte de a ajunge în localitatea transnistreană Suha Balca, nomazi cărora li se inte-grează, asumându-și și îndeletnicirile, cutumele și tradițiile, spre a deveni chiar bulibașă.
    Este încoporată în arhitectura romanului, cu ingeniozitate și adecvate soluții compoziționale, spectaculoasa și frumoasa „poveste de dragoste, de viață și moarte” (cum o numește prefațatorul romanului, eminentul critic și istoric literar, prof. dr. Zenovie Cârlugea), a protagoniștilor tensionatelor evenimente, Maia și Trifu, care-și trăiesc fragilele speranțe în atmosfera și realitățile ce au confruntat lumea nomazilor exilați, mulți devenind victime, jertfe ale cumplitului unives concontraționar.
    Autorul romanului, scriitorul Ion C. Gociu, urmează cu talent și atentă supraveghere, spre a nu fi afectată cursivitatea povestirii, senzaționalele evoluții, trăiri colective și umane, dependente până la spaimă și dejnădejde de condiția existențială specială. El aduce în lumină, fără ostentație și sentimentalism facil, atitudini, decizii de simplă și pilduitoare omenie, ordo-nând spectaculoasele, captivantele întâmplări cu priceperea unui strateg, cu vizibile rigori ostășești, parcă împrumutate din disciplinata lume a armelor (în care autorul a slujit cu competență) și mutate în lumea cuvintelor. Nu voi enunța nici măcar în succesiunea lor tele-grafică situații dramatice, întâmplările greu de imaginat, armonios orchestrate în țesătura epi-că a romanului, ce oferă voluptăți de lectură izvorâte dintr-o frescă desfășurare narativă.
    Păstrându-se rețeta prozei clasice, tradiționale, se apelează deopotrivă, în compoziția cărții, la achiziții ale prozei moderne, fără excesele și ostentativele insistențe detectabile în alte apariții editoriale, care par a urmări captarea lectorului prin aglomerarea lor artificială.
    Evenimente tulburătoare din trecutul evocat sunt încadrate logic în arhitectura cărții, comunicând, printr-un controlat flux al memoriei, cu evenimente mai apropiate în timp de zilele prezente, evenimente care au marcat deceniile de după război, toate contribuind la reali-zarea unui roman complex, în care meditațiile de natură istorică sau politică completându-se cu pregnante tablouri ale realităților sociale și tranșante atitudini morale.

    Romanul „Maia” – cea de-a treia carte de proză tipărită până acum, semnată de dom-nul Ion C. Gociu – este mai mult decât o carte bine scrisă și atent construită: El consacră un prozator de autentică vocație.

    Nicolae Dragoș

    P.S.
    Sunt ușor de descifrat intențiile autorului prin inserare, la sfârșitul primului volum al romanului, a unor imagini simbolic compatibile cu conținutul și tematica „povestirii” , a unor frgmente din documente oficiale, privitoare la istoricul „trenurilor morții” și al „ exo-dului cohortelor de țigani spre Transnistria”. Se sugerează astfel relația posibilă și neome-noasă dintre realitățile faptice și adevărurile ficționale. „Glosarul” cuprinzând cuvinte speci-fice unei zone gorjenești, are darul de a sprijini localizarea comunei Valea Mare în această parte de țară, chiar dacă numele comunei pare a fi simbolic ales, presupunând o lume mai largă, cuprinzând toată țara însăși.
    După cum moto-ul ales din publicistica eminesciană poate fi recuperat ca un posibil în-dreptar de lectură, de înțelegere al mesajului esențial al romanului și opțiunile spirituale și morale ale autorului. Motiv spre al reaminti: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spa-ima de-a privi în față și-a recunoaște adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește” (M. Eminescu)

    10 iunie 2012

  3. ionel domn colonel

    Insemnări de lectură Gorjeanul / 1 iunie 2012

    „MAIA” de Ion C. Gociu – Un roman al destinului

    Circula, prin 1954 – şi poate şi mai înainte şi după – un cântec ce spune, între altele, cam aşa: „Un ţigan şi o româncă/ făceau dragoste pe luncă/ zumbalai, zumbalai meştere…/”. Domnul Ion C. Gociu, tânăr pe atunci, probabil fredona şi el melodia, ca după 70 de ani să scrie Maia.
    Şi cum ţiganii şi evreii au avut cam aceeaşi soartă pe timpul lui Antonescu, romanul Maia stă mărturie. Cartea ne aduce o poveste care curge, după o aritmetică simplă, pe vreo 40 de ani. Inginerul Petrică al Mărgăretii lui Mogoş se întorcea după aproape 10 ani să-şi mai „vadă” amintirile din Stejerelu, comuna Valea Mare. Tatăl său, unul care n-a vrut să moară nici la Cotul Donului şi nici cât a durat războiul, s-a făcut după cum vom vedea, citind romanul, Erou. Mama sa, văduvă de război cu doi copii, a primit şi mai primeşte pensie după bărbatul ei. Domnul inginer, acum la Semănătoarea, stă o săptămână în jurul Sfintei Mării a Mică, zi de hram la Stejerelu, prilej să ne povestească, cu o bună îndemânare în ale scrisului, pregătirile ce se fac la o astfel de sărbătoare cam în toate satele Gorjului, unele din ele păstrându-se şi astăzi. Petrică îşi mai aminteşte, cu această ocazie, de prieteni şi de fetele din sat aşa de frumoase cărora abia dacă le fura un sărut. Autorul suferă, aş putea zice de realismul unui adolescent şi de graiul atât de frumos, gorjenesc.
    O şatră de ţigani, câte nu erau pe vremea aceea în satele gorjene, s-a aşezat la marginea satului şi două ţigănci – una mai bătrână şi alta m-ai tânără – tot dau târcoale Mărgăretii. Îi ghicesc în ghioc, mai ales trecutul, şi ce spun, este cam adevărat. Cea mică, Brânduşa, este şi frumoasă şi are şi un parfum cum nu se află prin părţile noastre. Aici, autorul ne lasă în suspans şi ne povesteşte despre o adolescentă, o evreică, Maia care a scăpat de moarte din trenul evreilor duşi spre exterminare în lagăr, n-are importanţă care. Sare din tren, după ce amândoi părinţii, oameni cu stare din Iaşi, muriseră sub ochii ei în Gara Ciulniţa, fiind salvată de o şatră de lăieţi care mergeau în Transnistria. Lăieţii o adoptă pe Maia, îi dau nume de româncă – Mariţa şi încep din nou, pentru ea şi pentru lăieţi alte peripeţii. Mai târziu vine şi un soldat dezertor şi şatra îl adoptă şi pe el, Trifu, că aşa a zis că-l cheamă, a spus toată povestea bulibaşei, că a dezertat, că are copii, etc. şi, totuşi, bulibaşa şi ai lui îl primesc în şatră cu toate că ştiau ce înseamnă această trădare, Cu timpul, Trifu şi Maia se căsătoresc, despre amănunte te las, cititorule, să trăieşti emoţiile singur. Autorul cunoaşte bine viaţa acestor lăieţi şi o descrie cu lux de amănunte. Ca să nu te mai ţin cu sufletul la gură, îţi spun că Trifu ajunge Bulibaşă şi cum pe toţi ne trage aţa, va veni cu şatra în satul său, să fie mai aproape de ai săi, ascuns după o barbă până la brâu. Lăsându-vă plăcerea dragi cititori, de a savura romanul Maia, un roman al destinului unor etnii care, cum spune cronicarul, au fost şi sub vremi, vă mai spun doar un simplu amănunt. Romanul trebuie citit pe un deal, într-un nuc sau sus într-un pătuiag, aşteptând să se coacă strugurii.
    Ion Căpruciu

    Circula, prin 1954 – şi poate şi mai înainte şi după – un cântec ce spune, între altele, cam aşa: „Un ţigan şi o româncă/ făceau dragoste pe luncă/ zumbalai, zumbalai meştere…/”. Domnul Ion C. Gociu, tânăr pe atunci, probabil fredona şi el melodia, ca după 70 de ani să scrie Maia.
    Şi cum ţiganii şi evreii au avut cam aceeaşi soartă pe timpul lui Antonescu, romanul Maia stă mărturie. Cartea ne aduce o poveste care curge, după o aritmetică simplă, pe vreo 40 de ani. Inginerul Petrică al Mărgăretii lui Mogoş se întorcea după aproape 10 ani să-şi mai „vadă” amintirile din Stejerelu, comuna Valea Mare. Tatăl său, unul care n-a vrut să moară nici la Cotul Donului şi nici cât a durat războiul, s-a făcut după cum vom vedea, citind romanul, Erou. Mama sa, văduvă de război cu doi copii, a primit şi mai primeşte pensie după bărbatul ei. Domnul inginer, acum la Semănătoarea, stă o săptămână în jurul Sfintei Mării a Mică, zi de hram la Stejerelu, prilej să ne povestească, cu o bună îndemânare în ale scrisului, pregătirile ce se fac la o astfel de sărbătoare cam în toate satele Gorjului, unele din ele păstrându-se şi astăzi. Petrică îşi mai aminteşte, cu această ocazie, de prieteni şi de fetele din sat aşa de frumoase cărora abia dacă le fura un sărut. Autorul suferă, aş putea zice de realismul unui adolescent şi de graiul atât de frumos, gorjenesc.
    O şatră de ţigani, câte nu erau pe vremea aceea în satele gorjene, s-a aşezat la marginea satului şi două ţigănci – una mai bătrână şi alta m-ai tânără – tot dau târcoale Mărgăretii. Îi ghicesc în ghioc, mai ales trecutul, şi ce spun, este cam adevărat. Cea mică, Brânduşa, este şi frumoasă şi are şi un parfum cum nu se află prin părţile noastre. Aici, autorul ne lasă în suspans şi ne povesteşte despre o adolescentă, o evreică, Maia care a scăpat de moarte din trenul evreilor duşi spre exterminare în lagăr, n-are importanţă care. Sare din tren, după ce amândoi părinţii, oameni cu stare din Iaşi, muriseră sub ochii ei în Gara Ciulniţa, fiind salvată de o şatră de lăieţi care mergeau în Transnistria. Lăieţii o adoptă pe Maia, îi dau nume de româncă – Mariţa şi încep din nou, pentru ea şi pentru lăieţi alte peripeţii. Mai târziu vine şi un soldat dezertor şi şatra îl adoptă şi pe el, Trifu, că aşa a zis că-l cheamă, a spus toată povestea bulibaşei, că a dezertat, că are copii, etc. şi, totuşi, bulibaşa şi ai lui îl primesc în şatră cu toate că ştiau ce înseamnă această trădare, Cu timpul, Trifu şi Maia se căsătoresc, despre amănunte te las, cititorule, să trăieşti emoţiile singur. Autorul cunoaşte bine viaţa acestor lăieţi şi o descrie cu lux de amănunte. Ca să nu te mai ţin cu sufletul la gură, îţi spun că Trifu ajunge Bulibaşă şi cum pe toţi ne trage aţa, va veni cu şatra în satul său, să fie mai aproape de ai săi, ascuns după o barbă până la brâu. Lăsându-vă plăcerea dragi cititori, de a savura romanul Maia, un roman al destinului unor etnii care, cum spune cronicarul, au fost şi sub vremi, vă mai spun doar un simplu amănunt. Romanul trebuie citit pe un deal, într-un nuc sau sus într-un pătuiag, aşteptând să se coacă strugurii.
    Ion Căpruciu

  4. Opritsa Dragalaina-Popa

    Draga Dan,

    Mi-a disparut fostul email si nu mai am adresele. Te rog, daca vrei, scrie-mi pe noua adresa.

    Cu regret de deranj,

    Opritsa

  5. Mugurel Pădureanu-Coarba

    Nuvelă din vol.„Cireșe amare” ce va fi lansat anul acesta la Cenaclu „Seriele de poezie de la Brădiceni” 8 sep.2011

    JUGUL DIN GURA LUPOII

    Amintirile plăcute ale copilăriei îmi sunt legate strâns și de Lupoaia, un loc așa denumit, ce se afla la vreo patru-cinci kilometri de casa părintească. Acolo, între alții, și părinții mei, prin dotă, aveau un loc cu fâneață și pădure. Mama îl primise ca zestre la cununie și în fiecare an mergeam să-l îngrijim, adică duceam gunoi de grajd și apoi, după vremea cositului, adunam fânul și lemnele uscate din pădurea crescută în capul locului.
    Pe timpul verii, după cosit, când pe izlazul din aproprierea satului nu mai era iarbă suficientă, plecam duminica, cu vitele să le pășunăm, toată ziua, pe Lupoaia. Aveam proprietate și nimeni n-ar fi îndrăznit să ne întrebe ceva de rău, anume… ce căutăm noi pe acolo?!
    Când fânul era strâns de pe toate țarinile, se dădea drumul la pășunatul obștesc și totul se făcea într-o voioasă devălmășie. Prezența mea pe aceste meleaguri mi-a imprimat unele din cele mai frumoase momente din viața de copil. Ne adunam mulți copii din satele comunei și cu noi veneau chiar și oamenii maturi care n-aveau copii de ajutor, și timp de o zi de vară până ‘n seară nu conteneam cu jocurile, în voie și nesupravegheați de părinți, lipsiți total de alte griji. Vitele erau slobode, aveau iarbă și apă îndestulătoare și n-aveau unde să dispară, cum se întâmpla de multe ori pe izlazul satului. Doar câteodată mai apărea cineva care avea și vreun taur cu porniri firești de împerechere, care prin boncănitul lui, în căutarea unei vaci în călduri, ne deranja jocul, mărindu-ne curiozitatea să-i vedem bărbăția, dar nu pentru mult timp. Nici fetele, că erau și fete între noi băeții, nu se rușinau când apărea măreția masculină a buhaiului și, deopotrivă, ele mai pe ascuns, priveam spectacolul împerecherii!
    Dumineca dimineața, fiindcă numai în zi de sărbătoare se mergea pe Lupoaia, la plecare de acasă, în trăistuțe confecționate din păr de capră sau drugani, țesute în război, ni se punea mâncarea pentru o zi și eram trimiși să păstorim vacile și uneori chiar oile și caprele.

    *
    * *

    Lupoaia este o vale lungă, brăzdată de pârâul cu același nume. Cam pe la jumătate, valea se împarte în două, având un afluent minor numit Lupoița, fiind despărțite de un deal numit Piscul.
    Locul nostru se afla la capul Piscului, cum apărea trecut și în registrul agricol și când venea timpul, puteam păstori și pe Lupoaia, și pe Lupoița, fiindcă nimeni nu ținea vreo socoteală.
    Eu preferam să merg pe Lupoița, deoarece aici, proprietarii locurilor erau în majoritate cei din satul meu și toți copiii ne cunoșteam bine. Iar Mența, fata pe care o simpatizam, mergea numai aici, unde avea o suprafață mare de fâneață și pomi fructiferi. Și ei îi plăcea de mine. După o asemenea duminică petrecută în Lupoița, la jocurile în care ne țineam de mână, am fost nedespărțiți ziua întreagă, iar transpirația palmelor ne-a unit și mai mult sentimentele. Mi-a dat să mănânc bunătăți din trăistuța ei, care mie îmi lipseau. Cred că aveam 14 ani, iar ea 13 ani. După această frumoasă zi, drept atenție, am primit de la ea în dar un frumos și nou portmoneu bărbătesc. Era confecționat din piele și precis era al tatălui ei. Îmi era tare drag și l-am folosit mulți ani după terminarea liceului. Era încăpător și cu multe despărțituri. Părinții mei s-au mirat când au aflat și au vrut să-l înapoieze părinților ei, dar sau răzgândit după ce m-au văzut plângănd, fiindcă idila mea ar fi avut de suportat consecințe. Să fi fost semne ale primei iubiri!?…
    În anul următor, după examenul de capacitate, într-o superbă seară de Sfântul Ilie, când ne întorceam pe întuneric de la o nedeie și eram numai noi doi, mi-a acceptat dezinvolt să-i mângâi sânii fără sutien, băgând mâna pe sub ciupag. Atunci am simțit pentru prima oară în podul palmei de adolescent, încă inocent, căldura ademenitoare a țâțelor de fetiță, care „fierbeau”. Nu erau mai mari decât merele pietroase, astfel că aveau loc în căușul palmelor ce le mângâia, transmițând dorințe firești și înflăcărate, în ambele sensuri. Dar, numai atât a fost să fie…
    *
    * *

    …Citind într-o monogafie a comunei, unde sunt adunate unele documente de pe la anul 1600, reiese că această vale fusese cândva locuită. Satul de aici se numea Lupoaia și aparținea chiar de această comună. Dovada târzie o confirma exzistența grădinilor de zarzavaturi și flori, pomii fructiferi specifici curților, știubeiele și cișmelele cu apă rece, limpede și fără miros, ce ieșea din pânza freatică, suficiente ca număr pentru un sătuc. Fântâna lui Ciupercă, fântâna Doamnei, fântâna lui Robu sunt doar câteva dintre ele. Ba, mai mult, se povestește că de la acel străbun legendar zis Ciupercă vine numele comunei de azi, Ciuperceni.
    Cu timpul și, în mod deosebit, după dezvoltarea rețelei de drumuri, populația s-a retras din văgăuna Lupoaia și s-a stabilit pe Șoseaua Mare, creând în acest fel un sat cu o istorie nouă în comuna Ciuperceni. Intrarea pe valea Lupoaia se făcea, ca și acum, aproximativ pe la mijlocul satului înșirat pe drumul național, construit la sfârșitul secolului al 19-lea, purtându-i numele. În acest loc începe istoria povestirii mele, care, pe cât pare de simplă, pe atât este de cutremurătoare…

    Imediat la intrarea pe drumul de care și căruțe, ce pătrunde de-a lungul văii, pe vremea aceea se găsea un obor pentru vite cu șopron, grajd și grădină de legume și un loc cu clăi de fân și coceni, care aparțineau unui gospodar harnic, a cărui casa fusese așezată la câțiva zeci de metri, dar pe drumul principal, adică la Șoseaua Mare. Pe un salcâm scorburos de vreme și megieș acestui ocol, se găsea spânzurat la loc vizibil și mai la înălțime un jug de car, cu tot ce ținea de acest obiect. Sub jug, pe o scândură putrezită și ea de intemperii, era scris cu o vopsea neagră, un blestem și o chemare: „Trecătorule, blestemă să se aleagă praful de el și de copiii celui ce a furat boii care trăgeau la acest jug”. Scrisul era stângaci și era făcut de cineva fără pretenții, dar crea fiori trecătorului.
    Nu era dată să intru pe această vale și să nu-mi arunc ochii ca să privesc cu luare- aminte acel obiect, știind pe de rost ce scria pe cea scândură prinsă în două cuie sub acel jug și în sinea mea să nu zic și eu: „Să-l pedepsească Dumnezeu pe acel hoț!”, blestem care-mi dădea fiori și în somnul meu de copil.
    Gospodarului ce stăpânea grajdul, într-o noapte de vară cu furtună și trăsnete ce spintecau cerul, vreme să nu scoți din casă nici un câine, i se furaseră cei doi boi, averea cea mai prețioasă pe care o avea. Era un lucru nemaipetrecut și nemaiauzit în zonă. În biserică, la slujba din duminica ce a urmat acelei zile și în următoarele, enoriași smeriți și triști s-au închinat și s-au rugat lui Dumnezeu ca asupra hoțului să arunce cele mai cumplite blesteme. Chiar preotul comunei a rostit acatiste de pedepsire, în credința că, totuși, hoțul, dacă-i localnic, îi va slobozi pe Sălban și pe Prian și gospodarul stăpân, care mereu îi căuta, îi va găsi curând, păscând pe vreun fund de vale, pe undeva, cu tufe și iarbă multă, sau închiși la gloabă, pentru pagubele făcute cuiva.
    Dar nu s-a întâmplat așa…
    *
    * *

    Terminasem studiile și, din pui de țăran, devenisem domn suficient de școlit, ca să fiu respectat de cei rămași în sat. Nu mai mergeam să pasc vacile pe Lupoița, nu mă mai întâlneam cu Mența, dar îmi plăcea ca la sărbători ale satului să merg la casa părintească, să fiu alături de mama, de tata și, din când în când, și de frații mei, care veneau și ei ca și mine, să ne bucurăm împreună de bunătățile preparate de mama, în asemenea ocazii. Acele ciorbe din carne de pasăre, acrite cu aguridă, sarmalele din carne de porc, învelite în foi de varză și fierte în oală de pământ, piftiile din carne de gâscă și friptura de curcan pe cartofi, făcute pe vatră și în cuptorul unde se coceau gustoasele pite din făină de grâu, numai în acest loc, aveau un gust fără seamăn.
    La astfel de sărbători, ne bucuram de prilejul ca să mai vedem și lumea satului, pe cei care odinioară ne-au dat învățătură sau povețe, mergeam și la nedeia din Via Sârbului, unde se adunau tineri și bătrâni și horele se întindeau până târziu, după apusul soarelui.
    Devenisem bărbat, soț și tată și cu toate schimbările din viața mea, îmi plăcea să admir sârbele și horele de mână, chiar dacă atunci când eram tânăr nu mă dădeam „în vânt” după ele. Tinere fete și neveste, îmbrăcate în superbe costume naționale, prin frumusețe și ținută făceau deliciul și farmecul sărbătorilor și-mi răscoleau amintirile din vremea când eram flăcău și seara le conduceam acasă, desigur rând pe rând, pe Domnica, Ranța, Veronica, ca să amintesc numai câteva din câte au fost.

    Într-o asemenea împrejurare, l-am cunoscut pe nea Păntilie, tatăl fostului meu coleg de școală și apoi de gazdă, când aveam serviciu, cu care eram bun amic. Tălică, așa îl chema pe colegul meu și fiul lui nea Păntile, era un om de mare caracter și era în stare să facă orice dacă-i cereai. Și iată, acum cu totul întâmplător, îi cunoscusem și tatăl, care a venit la mine, lăsându-mi o impresie deosebită. Se arăta un om serios, volubil și permanent cumpănit și cumpătat la toate vorbele rostite, deși era ţăran neaoș, cum se zice.

    …Din cele povestite, i-am înțeles supărarea. Că, din trei copii pe care i-a crescut, acum a rămas singur. Nevasta i-a murit. Băiatul cel mare, rămas în sat la casa lui, se făcuse cantonier și avusese un necaz mare. Din cauza neatenției lui , pe când tăia un copac de pe marginea unui drum într-un loc devenit nepotrivit, acesta a căzut peste o femeie gravidă care tocmai atunci trecea cu bicicleta pe acolo, fiind răpusă înfiorător. N-a murit repede și nici nu putea fi ușor eliberată de sub lemn. Vaietele ei, până s-a sfârșit, erau îngrozitor de cumplite, iar tabloul era tulburător pentru oricine. Când copacul a fost dat la o parte, femeia era deja moartă, doar în abdomen îi mai tresărea copilul nenăscut.
    …„Acum, domnule Ionel, stă după gratii de mai mulți ani. Are doi copii mici și nevasta s-a făcut curvă de când el este băgat la pușcărie! mi se jeluia nea Păntilie. De Tălică nici nu trebuia să-mi mai spună, că știam, fiindcă plecase de mult în alt oraș. „Tălică-i plecat și nu vine …cu anii pe acasă! ” a zis taică-su, ca să se ușureze. Fiică-sa se măritase în altă comună și nici ea nu mai dădea pe la casa părintească, fiindcă n-o lăsa bărbatu-su!, a continuat nea Păntilie. „Duc o viață de câine, domnule, și-i greu de trăit așa. Parcă l-am omorât eu pe Dumnezeu!”… se mai tânguia nea Păntilie, înainte de a ne despărți.
    Se făcuse întuneric, horele se spărseseră și am plecat spre casa părintească, unde poposeam în noaptea aceea. Ziua trecuse repede, mai văzusem lumea în care crescusem și din care mă desprinsesem și eram împlinit sufletește.
    Momentele frumoase trec repede. Acasă, le povestesc a lor mei cum m-am distrat la nedeie, cu cine am vorbit, ce fete frumoase am mai văzut și ce frumos cântă banda lui Murgu, un mic taraf de cinci lăutari renumiți, din Părău.
    – Mă ă! zise mama. Fii atent cu umblatul ochilor după fete și muieri tinere că ești însurat, ai nevastă frumoasă și mâine-poimâine și fie-ta ajunge de vârsta ăstora! Să știi că s-au făcut afurisite și cele de aici. De la 14 ani le umblă și lor ochii după oamenii mari, că de cei de vârsta lor nu le mai „place”, zise mama, ca s-o audă și tata pe care-l bănuia că „trăiește” cu una a lui Civit, o țigancă nemăritată, dar frumoasă foc, despre care se zicea că umblă singură după ciuperci și când nu-i vremea lor, prin pădurea unde tata era pădurar. Tata asculta, dar se făcea că nu o bagă în seamă. Nu nega, dar nici nu riposta la reproșurile mamei, care se îndreptau spre el. Nu împlinise 60 de ani și în agenda cu trecutul lui sentimental mai fuseseră și alte cazuri dovedite. Pe una, deși știa bine despre legătura ei cu tata, mama chiar o folosea să-i sape grădinile și o chema mereu, dar n-am înțeles-o niciodată ce gândea.
    Iar pe nea Păntilie cu care vorbisem, pe care-l cunoștea mai bine tata, omul fiind din alt sat, mi l-au căinat: Cum se poate un om cu frica lui Dumnezeu, în viață să dea de atâtea necazuri ca omul acesta!…
    – Vai! În ce chinuri a murit amărâta aia de nevastă-sa!… zise mama. Cred că a avut cancer la mațul gros. Fiică-sa n-a dat pe la ei, băiatul cel mare este la pușcărie, iar Tălică, fostul tău coleg, era prin Rusia și amărâtul acesta de bărbatu-su nu mai reușea să facă nimic. Acum și-a mai revenit. Ea a murit de doi ani, dar a fost vai de lume în casa aceea! Zice lumea că acum merge des pe la cimitir și nu lipsește în nici o duminică de la biserică. S-au minunat sătenii de el, cât de credincios a devenit nea Păntilie. Toată viața n-a călcat prin biserică, decât la Înviere, când ducea căpețelul și oul roșu, să-l vadă lumea că-i darnic. Acum, după ce a dat de rău, mai aprinde și lumânările în policandre la slujbele ce se fac duminica și ține locul paracliserului Vasile al Polinii, care a murit anul trecut. Așa ajunge omul când dă de suferință, că n-a prea crezut în Dmnezeu, cum a zis Crăcănel al lui Ferdinand, vecinul lui, care ne-a povestit de el astă-vară, când a venit de a adunat corcodușele de pe locul muierii unde a fost casa lui tat-su, Vernescu!…

    *
    * *

    Cred că trecuseră trei ani de la povestea asta și, de Vinerea Mare, când toți ai casei părintești ne-am reîntâlnit pentru a păznui sărbătoarea satului, am ascultat înmărmuriți povestea despre nea Păntilie, spusă de-acum cu amănunte de mama, meșteră în a reda foarte atrăgător un eveniment cu o mare încărcătură emoțională, ce a uimit întreaga comună și-i plăcea să fie ascultată cu mare interes.
    – Hai, că o să vă spun ceva de o să încremeniți, începu mama să vorbească când copiii ei și soțiile noastre erau așezați la masa plină de bucate.
    – Mamă, te rog mai lasă-ne să mâncăm, că, dacă e de rău, ne piere pofta, zisei eu care o știam pe nevastă-mea mofturoasă Și chiar nu-i plăceau veștile rele spuse la masă.
    – Ba, mamă, spune-ne! interveni cumnată-mea, amatoare de senzații tari, femeie gureșă de n-o pridudea nimeni. Că doar n-o fi ceva să nu putem dormi la noapte. Dar, dacă-i cazul, bem mai mult, că vinu-i bun și adormim tun, că așa-i la praznic. La mine acasă, vorbesc și toți deodată, când au ceva de povestit, continuă ea.
    – Las-că vă spun după ce aduc friptura!… hotărî mama, știind-o mai capricioasă pe noru-sa cea mai mare, pentru care avea oareșice respect. Știa că se mai supărase odată când erau numai amândouă și se apucase să-i spună ce-a pățit a lui Vâjaică, când cu bărbatu-su, care se făcuse moroi. În noaptea aceea, noru-sa n-a mai ieșit afară nici pentru ea și-a făcut pipi într-o ulcică, de spaima în urma poveștii pe care nici n-o ascultase în toate amănuntele ei. Deznodământul l-am aflat eu mai târziu, că și mie mi s-a povestit tot de mama, dar altădată.
    – Atunci, biata muiere nu mai suporta prezența prin gospodărie a bărbatului făcut moroi, care, seară de seară, bântuia și hurducăia prin podul casei, răsturnând toate oalele, că îl auzea burfuind prin lăzi, că umblă prin pivniță unde a dat drumul vinului din butoi după ce a tras cu tâlvul și-a băut dintr-o ulcea de la Joi Mari, deși avea slăvină la care a umblat și pe care a lăsat-o slobodă să curgă încet toată noaptea, de s-a făcut baltă de vin de te udai la picioare… Că odată, când țesea la război, i-a suflat în lampă și apoi pocnea din bici pe bătătură, de lătrau câinii ca la urs! Că până la urmă, nemairăbdând, s-a rugat de Dumitru lui Besoi, cântărețul bisericii, să vină să citească rugăciuni și să tămâie peste tot.
    Când, cântărețul și-a terminat rostul, era seară, a zis „Amin”, s-a închinat și a dat să se ridice și să plece. Nu putea și a observat că avea picioarele legate cu o funie de piciorul mesei pe care citise rugăciunile, de era omul să dea în altele!
    „- Mamă, să știi că nevastă-sa n-a scăpat de el, de moroi, decât când l-au dezgropat și i-au înfipt în burtă un piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperișului la cășii. Și așa s-a încheiat povestea cu moroiul Vâjaică.”

    *
    * *

    …Friptura de curcan era pe terminate și bine stropită cu vin de Ananas, făcut din strugurii din Dos. Eram cu toții într-o o bună dispoziție, când mama nu mai avu răbdare și începu să ne povestească.
    – Mă ă ă, să vă spun ceva să vă cruciți, nu alta!
    Păntilie, tata lui Tălică, colegul tău, Ioane, a căzut la pat și a zăcut o jumătate de an, de i-a picat și carnea de pe spinare. Era tot o bubă și puțea de viu.
    – Da, ce faci Lenuță, te scoli ?! Nu stai să asculți și tu, că doar toată lumea știe!…se adresă mama neveste-mi, căreia începuse să i se întoarcă friptura prin stomac de greață și da să plece afară din camera unde era pusă masa.
    – Hai, Lenuță, nu pleca!… zise și cumnată-sa Mioara, avidă de senzații tari, mai ales acum, după ce băuse o ulcică plină ochi cu vin, după alte trei păhărele cu țuică din cea bună, chiar dacă era făcută din corcodușe.
    – Dacă nu-i place să asculte, poate să plece, dar voi trebuie să știți, zise mama puțin deranjată că noru-sa, a mare, a rămas tot așa și nu-i ascultă vorbele și era convinsă că povestea ei, fără o noră, nu mai avea același efect. Dar continuă…
    – A venit Măria lui Potop la popa al nost’ și l-a chemat să-l grijească și să-l spovedească pe Păntilie al Constandinei din Boștini. Asta i-a fost dorința lui, fiindcă voia să moară și nu putea. Nu mai ieșea sufletul din el și putrezea de viu…
    Și-a luat popa din camera bună patrafirul, Biblia și un cornet cu tămâie și le-a pus într-o valizoară, s-a urcat în cabrioletă, că era departe de mers pe jos, și s-a înființat la poarta lui nea Păntilie. A intrat în bătătură și n-a dat de nima. Nici măcar un câine care să-l latre! Femeia care venise la popă să-l roage era la ea acasă și dădea la porci să mănânce, că se răciseră lăturile cât a umblat ea după preot. Ea avea grijă de el, dar nu sta cu el si trecea de două-trei ori pe zi să-l mai curețe și să-i dea apă, că de mâncat nu mai mânca de vreo lună și aștepta să moară, și când s-o întâmpla, să-l anunțe pe fiu-su, pe Tălică, să vină să-l îngroape. Copilul al mare era tot la pușcărie, iar fie-sa nu venea de mult pe la el, numai Dumnezeu poate ști de ce?! Nu venea nici când trăia mumă-sa, că s-a văzut de toată lumea că-s neamu’ lu’ dracu…
    A intrat popa în casă și s-a speriat când l-a văzut cum arăta. În odaie, puțea de nu puteai sta și a aprins imediat tămâia într-o strachină ciobită de pe masă. Pe pat, sub o pătură de drugani, pe un căpătâi de mult nespălat și umplut cu paie, se vedea doar capul muribundului, un cap numai piele și os, ca de mort. Ochii i se mai mișcau, dar erau duși în fundul orbitelor, ca-n două corobăi de ciocănitoare.
    – „Ce faci, nea Păntilie, zise popa către el, înainte de a se apuca de treaba lui.”
    – „Rău fac, părinte, răspunse el cu graiul stins… și nu-mi iese sufletul cum aș fi crezut. Am rugat-o pe Măria, fata asta ce mă îngrijăște, să vă cheme, să mă spovedesc și să mă grijiți, că poate numai așa m-o lua Cel de Sus, c-am putrezit de viu”, continuă nea Păntilie, după ce se rugase șoptit să-i dea să înghită o gură de apă dintr-un ulcioraș cu tâță, care era pus pe masă și din care putea bea din poziția în care se găsea.
    Erau numai ei doi. Ușa la cameră fusese lăsată deschisă de preot, ca să mai intre puțin aer, că mirosea mai rău ca lângă un hoit.
    Cu patrafirul pus peste capul ca de mort și cu Biblia în mână, preotul asculta jelania muribundului și era înmărmurit de ce auzea.
    – „Părinte, eu am fost un mare păcătos și de aceea cred că nu pot muri! Dumnezeu mă pedepsește pentru păcatele mele, pe care nu le știe nimeni, cum și când le-am făcut, nici măcar nevastă-mea care s-a dus și m-a lăsat singur să le ispășesc.
    …Când eram tânăr, soru-mea care era mută și stătea cu noi în casă m-a supărat că n-a vrut să facă cum vream eu în ziua aia și-am bătut-o rău de tot. Mai era și bolnavă și-a murit noaptea, după loviturile mele. Lumea credea c-a murit de boală. Uite, o văd ca acum. Se uita plângând în ochii mei și eu dădeam în ea cu un ciorap plin cu nisip, să nu rămână urme. Dar nici acum nu știu de ce am fost așa de rău în ziua aceea! Fără motiv eram pornit împotriva ei. Când o vedeam prin casă, care trebuia să-mi rămână mie, că așa zisese tata și trebuia să mă însor, mă apuca nebunia! Una, pe care o iubeam, mi-a zis că nu se mărită cu mine, că nu vrea să fie cumnată cu o mută care mai stă și cu noi. Dar nu m-a vrut nici după moartea soru-mi, deși am pețit-o cu cătători de casă.
    Roagă-te, părinte, să mă ierte Domnul și să mă ia, că nu mai pot îndura!”
    Când popa deschise Biblia să citească maslu, nea Păntilie îi făcu semn cu mâna uscată și galbenă ca turta de ceară, că mai are ceva de spus.
    Între timp, în tinda casei apăruse Măria care auzise de la Ioana lui Cărășel de venirea popii, c-avea cabrioleta cu calul la poartă, și stătea ferită de vedere și asculta încremenită spovedania bătrânului de care avea grijă și nu-l mai lua Dumnezeu.
    – „Și mai am un mare păcat, părinte, pentru care nu mă ia… Și făcu o pauză să mai răsufle, că se înfunda când vorbea mai mult.
    – Jugul din gura Lupoii, care a stat agățat atâția ani acolo, până a putrezit, a fost purtat de boii pe care eu i-am furat și i-am vândut în bâlci, la Vânju Mare… Iar se opri, parcă să-și ia avânt, și începu să tușească, dar își reveni mai apoi și continuă:
    – Mă întorceam de la o concentrare, că plecasem spre seară din târg și mergeam pe picioare și m-a prins ploaia pe drum, tocmai când am întrat în Șoseaua Mare, prin dreptul lui Covrig. Era noapte târziu și n-aveam unde mă scuti. Lumea se culcase și n-aveam la cine bate. Fiindcă trăsnea rău, am intrat în oborul cu șopru din Gura Lupoii. Vitele culcate gemeau de sătule și rumegau, iar ploaia răpăia pe acoperisul de șindrilă. În lumina fulgerelor, le-am numărat și erau patru: doi boi legați de iesle , o vacă și un vițel băgat în țarc. Simțeam că mă hodinesc după atâta drum și lipsă de acasă. Stătusem concentrat patru luni și n-aveam un ban. Nevastă-mea era acasă cu copilul al mare și muncea cu ziua pe mâncare. Nu știa că vin…
    Deodată, mi-a venit un gând rău, care începuse să mă frământe. Când s-a oprit ploaia, am sculat boii și i-am scos pe poartă și, ținându-i de funii, i-am mânat pe drumul Lupoii. Când am ajuns în fundul Lupoiței, ploaia se oprise, norii se risipeau și luna răsărea rotundă cât fundul căldării de făcut mămăligă.
    Am legat boii de coarne cu o funie și, mergând printre ei, am trecut pe Lupoița, peste dealul Bujorăscu și, când s-a luminat bine, eram la Broșteni. Într-o zi și două nopți, am ajuns la bâlci la Vânju Mare, unde i-am vândut… Păntilie mai trase iar un ropot de tuse.
    – Am luat pe ei bani cât nu-mi venea să cred! Boii erau tineri, mari, grași și plăvani. Te ciupeau din ochi! Cel ce i-a cumpărat era măcelar și i-au plăcut cum arătau. Am mers cu el acasă și am stat lângă el până i-a tăiat, unde am fost bine omenit…
    Pieriseră și nu-i mai găsea nimeni, oricât i-ar fi căutat. De mulțumire față de afacerea făcută, cât am stat la el și l-am ajutat, mi-a dat să beau numai vin vechi și negru, ca păcura, cum pe la noi nu se face. Eram cel mai fericit om…
    M-am întors acasă după cinci zile bogat, dar nimeni nu știa de isprava mea. Am venit tot noaptea. Muierea când m-a văzut era mai mult decât bucuroasă că m-am întors sănătos de la armată. A doua zi, toți vecinii au venit la mine să mă întrebe cum a fost și ce-am făcut eu concentrat. A fost mare veselie și eu i-am omenit pe toți cu de toate, c-aveam o traistă plină de bunătăți, de s-au mirat de ce bine mi-a mers și ce mult m-am schimbat, numai în patru luni de armată!… Mai făcu o pauză să răsufle.
    – Țineam banii în podul casei, într-o oală bine acoperită, pusă sub o cosoroabă, loc numai de mine cunoscut. Din ei mi-am făcut șoprul și uluca, de s-au mirat vecinii… de câți bani am câștigat prin muncă la concentrare, fiindcă așa le spusesem.
    Din cele povestite de muiere și de vecini, am auzit că pe un salcâm, stăpânul boilor furați a pus jugul și un blestem scris. Mi-am făcut drum fără nici o treabă și m-am oprit să-l căinez pe bietul om de ce necaz mare a dat peste el. Apoi, nu mai treceam pe acolo și niciodată n-am ridicat capul să văd ce scria pe scândura de sub jug.
    Mă prindeau frigurile, dar ce mai puteam face? Asta a fost părinte!

    …Când popa se ridică să facă maslu, Măria coborî ușurel pe scară, se duse până la poartă pe care o deschise și o trânti să facă zgomot și apoi urcă din nou scara, vorbind singură ca să fie auzită că vine. Intră în casă și, ca și când n-ar fi știut nimic, se puse rezemată de perete, pasivă și încremenită, ascultând rugăciunile preotului.

    După cele ce auzise pentru prima dată în viața sa, nici preotului nu-i venea să creadă că, tocmai acum la vârsta asta află o asemenea spovedanie. Nea Păntilie era un enoriaș gospodar și considerat printre cei mai cinstiți din sat și taina trebuia s-o păstreze numai pentru el, rugându-l pe Domnul să-l ierte pe vinovat, care până acum s-a arătat a fi bun și săritor să ajute pe cel ajuns la ananghie și cu credință în Dumnezeu.
    Știa ca toată lumea din comună și din împrejurimi despre furtul boilor, cu zeci de ani în urmă, dar nu și- a închipuit vreodată că lui i se va spovedi hoțul!…

    După popă, ieși din casă și Măria și, când acesta dădu să iasă în drum, îi spuse „Săru’ mâna, părinte!”, puse gujba la poartă și plecă la soru-sa, Veta, să-i povestească tot ce a auzit.

    – ”Fă!… Eu nu mă mai duc la ăsta, că-i moroi de viu! N-a mai mâncat de două săptămâni și m-am bucurat că nu se mai cacă pe el, că și pișatul îi pute, ca la cal. Tu știi de ce nu moare și atâta se chinuiește?…
    Se spovedi la popă că a omorât-o pe muta, soru-sa care a fost găsită moartă în casă, când el era tânăr. A mai sus că a furat și boii de la gura Lupoii, unde era tabla aia cu blestemul și i s-au dat atâtea acatiste. Vai de copiii și nepoții lui, că de toți se va alege praful pentru asemenea păcate!”
    Surorile sporovăiră multă vreme, de le prinse seara cu treburile nefăcute. Vedeau în el un drac și tot ce apreciaseră cândva la dânsul avea de-acum ceva înspăimântător.
    „Că asemenea păcate nu s-au mai auzit pe la noi, zise Măria, și de aia i s-a întâmplat lui fiu-su accidentul cu muierea borțoasă care a murit din cauza lui și de-aia stă el prin pușcării și apoi nevastă-sa s-a făcut curvă, de se regulează cu cine-i cere… Și câte și mai câte, încât se făcuse pielea pe ele ca pielea pe găina opărită!
    „ – Mai ții tu minte când a dat cu parul în porcul lui Bobei, că intrase animalul prin huda din gard pe care n-o înfunda, în grădina lui, de a trebuit să-l taie omul în timpul verii, că murea, și de Crăciun a avut un godânac? mai zise Măria înainte de a pleca la casa ei. Soru-sa rămase dând din cap de ce-i fusese dat să audă pe ziua de azi și strigă rațele să le dea din postăviță tocătura de frunze de vreji, amestecată cu huroaie, că venise seara și trebuiau închise, să nu le ia vulpea.
    *
    * *
    Ceea ce nu se mai știe, de la cine a spus această poveste, fiindcă s-a dus și ea în liniște la cei drepți, au fost urmările soartei sau ale blestemelor spuse atunci: „Să se aleagă praful de hoț și de urmașii lui!!..”

    Fiul său, Tălică, ajuns pensionar onorabil, n-a apucat să se bucure în liniște de pensie și a murit de infarct, după ce a fost martor la un accident mortal, când o mașină i-a călcat nepoțelul de numai cinci ani, pe drum, la mai puțin de 500 metri de locul de unde s-au furat boii. Abia împlinise 60 de ani…
    Valentina, unicul nepot al lui nea Păntilie, îndurerată de două ori, a murit și ea la doi ani după moartea lui taică-su, răpusă de un cancer. Nu împlinise vârsta de 40 de ani.
    Fără nici o vină, rămasă singură „cuc”, Alexandrina, soția lui Tilică, , își duce bătrânețele în tristețe, suferință și singurătate, retrasă în casa în care s-a născut, așezată într-o curte mare, acum năpădită de buruieni și de tufe de soc. Altădată era inundată de flori și trandafiri, plină de farmec și de viață, N-are nici un ajutor, sau pe cineva de-al ei, să-i mai deschidă poarta.
    „- Doamne! Fii milostiv măcar cu ea, că-i ființă nevinovată!” mai zic unii dintre cunoscuți, când îi trec prin fața casei îmbătrânite de timpuri și încărcată de amintiri spuse sau nespuse, devenite apăsătoare, ca și jugul pe greabănul boilor, ce a fost spânzurat la Gura Lupoii.

  6. Mugurel Pădureanu-Coarba

    O „bijuterie”

    AM, CUM SĂ N-AM…

    După Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion, la Sfrăncioaca, nora Gugioanii s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor. A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii, și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”
    La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face… și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și, cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig …
    [continuare in pagina Miracolul de la Ciuperceni ]

  7. Ilie V.

    Cu bucurie si emotie astern si eu cu bunavointa Domniilor voastre cateva ganduri despre profesorii care au fost si ai mei , Ana si Mihai Bejinariu .
    Revad chipul Domniilor lor , bine incrustat in memoria mea in frumosii ani de studiu 1960-1963 .
    Rigoarea lectiilor la clasa , punctualitatea exemplara la meditatii ,aprecierea muncii prin notele corecte , tinuta morala ireprosabila , iata numai cateva din calitatile care au sadit in mintea mea repere de viata .
    Pastrez la loc de cinste in biblioteca mea , cartea ” Monografia Liceului Militar Stefan cel Mare ” , autori , Profesor Mihai Bejinariu si Locotenent-colonel Doru Gusu .
    Nepretuita carte mi-a fost daruita de un alt profesor iubit de mine , Aurel Cristea , despre care as fi voit sa scriu mai mult pe pagina anume destinata , insa momentan nu se pot scrie comentarii .
    Monografia Liceului tineretii mele plina de stralucire este cartea mea de inima si de suflet .
    Ma regasesc in Promotia 1963 , clasa a-Xl-a D, Diriginte -Prof.Papazian Valentin la nr.crt.30.
    Ma inclin respectuos in fata Domniilor Voastre , iubitii mei DASCALI ,
    Prof. Ana si Mihai BEJINARIU .

  8. Ion Gociu

    Vă mulțumesc pentru atenția ce mi-o acordați de a-mi prezenta pe blogul dumneavoastră realizarea de căpătâi a vieții mele.
    Lansarea a fost o reușită din toate punctele de vedere, mult peste așteptările mele, la vârsta și profesia mea cazonă. Au participat peste 60 de persoane, mulți scriitori și profesori în limba și literatura română, ingineri, juriști. Din rândul militarilor au participat doi generali în retragere și opt ofițeri în grade superioare.
    Tuturor le mulțumesc și mai ales pentru aprecierile după citirea cărții, care odată începută se citește „pe nerăsuflate”

  9. Ion Gociu

    În asemenea împrejurări, sentimentele sunt puternice tot timpul, dar mai ales la debut.
    Sala de protocol a Muzeului județean, secția Artă, amplasată în Parcul central al orașului de pe Jiu, unde se găssc și lucrările monumentale ale lui Brâncuși: Poarta Sarutului, Aleea scaunelor și Masa Tăcerii, a fost neîcăpătore pentru auditoriu, majoritatea oameni de cultură scriitori și profesori universitari cu doctorate în literatură.
    Cum sa nu fiu emoționat când din gura lor am auzit ce valoare literară are această carte, pe care eu, sincer, n-am bănuit-o!
    Eu am scris pentru mine și ei au zis „că-i pentru cei ce vin ca să nu uite de unde provenim și cum trebuie să procedăm, să ajungem în viață ceva”. Ce să-i fi determinat să elogieze carte, mulți fiind de vârsta copiilor mei, da că nu valoarea artistică a volumului lansat la 76 de ani?!
    Ceea ce a publicat domnul Nicu, este doar un fragment dintr-o povestire netrecută prin corectura editorială. Și câte povestiri sunt în carte, pe care citindu-le te regăsești și-ți pui întrebarea, „De unde a știut autorul că și eu am fost într-o situație similară!!”
    Cei ce au citit-o mă asigură că voi edita și a doua ediție, dar să vedem când o termin pe prima.Și 14 lei pare mult pentru unii la o carte de 298 pagini care te captivează.
    Vă mulțumesc

  10. Nicu

    Felicitari, domnule colonel, pentru aceasta mare realizare! Nu cunosc de ce sentimete este cuprins un autor de carte, doar banui ca sunt si dintre acelea care le traieste un tata sau o mama la sosirea pe lume a unui prunc.
    Cu aceasta prima carte ati primit botezul si numele de scriitor, Mugurel Padureanu-Coarba. Sa fie intr-un ceas bun!

    Cuvinte de apreciere am gasit aici: http://www.impactingorj.com/actualitate/Un-gorjean-din-Canada-si-a-lansat-cartea-la-Targu-Jiu-4914.html

    Am citit pe blogul dvs. fragmente din aceasta carte. Toate mi-au placut. Pentru ca nu se mai gasec pe blog, redau un fragment ca o invitatie pentru lectura intregii carti.
    Un convoi de care plecase din sat catre Targ sa aduca porumb.
    „Toţi gospodarii cu care şi două vite de jug sunt obligaţi să aducă de la târg un transport de porumb, dacă vor să primească partea lor ”


    Obosită şi ea, Veta Stătienii, că cei de seama ei, aşa-i mai ziceau, cu gândul de a se odihni şi aţipi oleacă, din mers puse piciorul stâng pe proţapul carului şi cu elanul tinereţii se aruncă în zgăul carului burduşit cu fân, îmbietor la un repaus somnolent, ce se aştepta să vină. Cu multă grijă, cât mai aproape de oblonul din faţă, ca să poată supraveghea dobitoacele, îşi făcu un culcuş în fânul mătăsos şi plăcut mirositor, moleşit de umiditatea nopţii şi aşezându-se în cuibul făcut, trase cerga peste picioare, să n-o ia frigul ce se lăsase.
    Deodată, simţi că ceva este în neregulă în car. O frică stranie, nejustificată poate, dar ciudată, puse stăpânire pe fiinţa ei. Ce să fie în fân? Când a tras de pătură, a simţit că ceva mişcă, ba chiar a atins-o. Nu putea să fie numai o senzaţie aiurea pentru ea, o femeie obişnuită cu asemenea activităţi nocturne. Nu era prima dată când mergea cu carul la oraş! Ea îşi pregătise carul, ea pusese fânul, cerga, paporniţa, traista cu mâncare, nuiaua… Întunericul o împiedica să distingă totul cu claritate şi dintr-odată, pentru a se linişti şi gândul că „ar putea fi un şarpe sau altă sălbătăciune îi mări teama.
    – Polinooo, mişcă ceva la mine în car, strigă ea la verişoara lui bărbatu-su , care mâna carul imediat în spatele ei!
    – N-aud fă ă, ce zici !
    – Vino fă până aici, că nu ştiu ce-am în fân, că mă prinseră fiorile şi am o frică de crapă inima în mine !
    – Ce să ai? Ce-ai pus! îi răspunse sec mai tânăra tovarăşă de drum.
    Discuţia fu auzită şi de alte persoane şi vestea se propagă iute în rândul călătorilor. „ La Veta lui Gociu este ceva în fânul boilor, că sări femeia din car de, se speriară şi vacile” se transmise din gură-n gură, de-a lungul coloanei
    – Opriţi, măăă, carele, să vedem ce este, strigă Nicolae a lui Pătru, cantonierul zonei, nelipsit de la nici o acţiune obştească, lider bărbătesc în soluţionarea multor treburi. O fi vreo nevăstuică şi-o muşcă mai rău ca vipera, de-ajungem de pomina lumii!!.. Și caravana se opri.
    Dintr-odată, se lăsă o linişte suspectă, plină de încărcătură emoţională, toţi călcând în vârful picioarelor, de nu se auzeau paşii celor ce se apropriau de car. Doar câte un lanţ de la jugul boilor mai zăngănea în noapte, sau vreo vacă obligată de nevoia plinului ei, profitând de pauză şi neştiind de neliniştea stăpânilor, îşi slobozea cu zgomot lichidul acumulat în vezica abdominală.
    – Ce zici, fă, că-i în carul tău? o întrebă un băiat neînsurat, pe nume Dumitru lui Besoi, cântăreţ proaspăt la Biserica Nouă, tovarăş de ocazie al grupului de chirigii.
    – Nu ştiu, Mitule! Când mă suii în car şi trăsei pătura peste picioare , mă îmboldi ceva în şoldul drept, de mi se tăie răsuflarea. Fânul eu l-am pus din pod, pală cu pală, iar în car nu era nimic, eu l-am acoperit cu cerga, apoi lângă oblonul din faţă am pus paporniţa şi traista cu mâncare.
    – U-u-u, să nu se fi băgat vreo mâţă în traistă, îşi dădu cu părere Floarea Truşcoanii, care mai preciză că: „ astă primăvară când am plecat la arat, am dus mâţa până-n Câmpul Şoti”, poveste ce umplu de mirare grupul feminin , prezent în preajma locului cu pricina.
    Nicolae a lui Pătru, după o scurtă, dar profundă cugetare, hotărî ca Mitu, mai tânăr şi cu mai mult curaj, să treacă imediat la acţiune, pentru a scoate la iveală ce se ascunde în carul Vetii. Nu se vedea chiar bine din cauza întunericului, că nişte zurbagii de nori care făceau curte lunii tocmai acum i se aşezaseră dinaintea-i, mărind misterul nopţii la care erau martori şi ceilalţi aştri ai cerului.
    Mai întâi fu pusă întrebarea dacă n-are cineva o furcă de fier la el, obiect indispensabil pentru a scotoci noaptea în carul cu fân. Trebuia şi-un felinar, dar şi acest obiect lipsea de la căruţaşii de ocazie.
    – Să mai stăm „oleacă”, să se risipească pârdalnicii ăştia de nori, să se mai odihnească şi vitele şi mă duc eu să aduc toporaşul, zise Nicolae al lui Pătru!
    – Adă dumneata toporul mai repede, că ne prinde ziua aici! reacţionă energic Dumitru lui Besoi, cu ochii aţintiţi pe cerul cu stele, cătând Cloşca cu pui, constelaţie ce apărea în a doua jumătate a nopţii de sfârşit de vară, martor ceresc al grabei mărturisite.
    Din tufele aninişului de pe marginea drumului, fu tăiat un lăstar potrivit, din care fu confecţionat un par destul de lung, iar pentru mai multă trebuinţă şi siguranţă în scopul propus, cu uşurinţă şi rapiditate, capul cel mai subţire al parului, prin cioplire , fu ascuţit încât putea să intre ca o săgeată şi într-o piele de bivol bătrân.
    Înarmat cum se cuvine, ca în faţa unui lucru neprevăzut şi misterios, cu toporul în mâna stângă şi parul în dreapta, Mitu, în admiraţia uşor oftată a tovarăşilor de drum, se aproprie de car, în timp ce luna, şi ea curioasă, îşi dădea la o parte perdeaua agasantă a norilor, proiectând asupra grupului oprit o lumină clar-violacee, aruncată în cascade din înaltul cerului.
    Steluţa, vaca de cea, blândă de felul ei, dar văzând apropriindu-se spre ea o asemenea „arătare”, a cărei umbră pe pământ se prelungise cu mult mai mult decât înălţimea ce o avea şi care mai purta în mâini şi obiecte nejustificate, cu toate că în mintea ei de vacă o ştia bine pe stăpâna ce-i dădea de mâncare, intui un pericol şi instinctiv zvâcni în jug înainte şi în dreapta, cu direcţia spre şanţul şoselei, moment de a creat panică în rândul femeilor care au scos ţipete de au spart liniştea nopţii în lunca adormită.
    – Mai lăsaţi făăă chirăitul şi vino, Vetă, de ţine-ţi vacile de funie, că se speriară de mine ca ucigă-l toaca!, zise autoritar tânărul Dumitru, cu un ton de apostrofare, ce se remarca din vocea lui de cantor bisericesc, cu vibrații și calităţi de tenor în devenire.
    – Du-te, fă, acolo, că-i carul tău! interveni Lena lui Ioviţa, dar vezi să nu sară ceva pe tine, continuă ea prevăzătoare. Doamne, că multe i se mai pot întâmpla omului cât trăieşte, că ţi-e frică şi de umbra ta, continuă Lena să turuie ca o maşină de cusut, debitând vorbe intr-o clipă, cât altul într-o oră.
    Şi, când procedura fu îndeplinită de Veta, stăpână pe vaci şi car şi prinse din scurt funia legată de coarnele dobitoacelor şi cu voce domoală linişti sufletul animalelor, Dumitru lui Besoi se urcă atent pe proţapul carului şi uşor, cu vârful ascuţit al parului ce-l avea la îndemână, începu să dea la o parte pătura de peste fân, gata fiind să folosească şi toporul în caz de pericol iminent. Dumitru era un bărbat înalt şi, din poziţia în picioare, sub lumina clară a lunii, începu să desluşească totul şi rămase pironit de ceea ce îi fu dat să vadă! Grupul îl urmărea cu răsuflarea tăiată şi cu mare teamă de ce vede omul acolo. Timpul încremenise, secundele păreau minute şi situaţia era apăsătoare, că nici vitele de la jug nu se mai mişcau.
    Ioana Lăscoani nu-şi mai putu controla burta şi tăcerea fu curmată de un pârăit ce băgă în sperieturi asistenţa. Mirosul pătrunzător de flatulaţii abdominale produse de o fasole bătută , ingurgitată în acea seară, aduse liniştea şi membrii grupului se bucurară că slavă domnului nu fu ceva mai rău decât efectul fasolei cu usturoi.
    – Ia veniţi, mă, să vedeţi ce-i aici1 strigă al lui Besoi, dar fără să-şi schimbe poziţia, fapt ce mări şi mai mult misterul. „Doamne, fereşte-ne şi apără-ne!” , începură femeile să se jelească, făcând crucea mare, dar nemişcându-se din locul în care stăteau.
    – Ce-i, Dumitre? Spune-ne o dată şi nu ne mai omorî! Că, crapă fierea-n noi şi nu mai ai cu cine lua porumbul , zise Măria lui Şuican, cea mai planturoasă dintre toate, care privea spectacolul peste capul celorlalte.
    – Da bine, Vetă, aruncă Dumitru vorba peste umăr, tu nu ştiai că copilul tău doarme în fân?!
    Asistenţa răsuflă uşurată de suspansul creat şi femeile „că scăpară cu bine!” „Au-au-u, găsi-l-ar ucigaşii de împeliţat! Doamne, când s-o fi suit în car, de n-am ştiut eu?! Ce-o zice Baba când nu l-o găsi dimineaţă în pat?! Cine să se ducă mâine cu caprele? Baba îl ştie acasă.”. Și aşa continuă lamentarea mamei, în timp ce spectatorii chirigii se apropriau de car să vadă „arătarea” ce-i băgase în sperieţi. Larma creată în jurul meu şi frigul care mă cuprinsese după dezvelirea de sub pătură m-au trezit din somnul inocent, profund şi legănat de vise …

  11. @Ionel

    Rugamintea de a va publica coperta viitoarei carti De la Vaianu la Toronto pe acest blog a fost pentru mine o onoare si am facut aceasta cu multa placere. V-as ruga sa ne tineti la curent cu evolutia acestui eveniment, sa ne spuneti locul si data lansarii cartii si de unde o putem cumpara.

    Comentariile au fost si sunt aici, imediat sub textul articolului Muntele adolescentilor. Criteriul de afisare este: ultimul comentariu se afiseaza primul in lista de 50 de comentarii de pe o pagina de ecran. Celelate comentarii , tot in grup de 50, sau pana la 50, se afiseaza dand click pe „comenatrii mai vechi” aflat in josul paginii deasupra textului „lasa un raspuns”.

    Va asteptam cu noi comentarii pe blogul absolventilor Liceului Militar Campulung Moldovenesc, promotia 1969!

  12. Ionel

    Ieri 11.06.2010, am scris ceva despre cartea „De la Văianu la Toronto. Am trimis și am văzut că s-a afișat sub comentariile mai vechi. Azi nu mai este. Oare de ce? Am deranjat cu ceva pe cineva, sau, eu nu înțeleg treburile dvs!

  13. Ionel

    Camarazi Geniști… „de geniu”,
    Vă mulțumesc pentru onoarea ce mi-ați făcut-o, de aș fi găsit loc pe acest mult citit Blog, vestea lansării cărții mele „De la Văianu la Toronto”.
    Mă simt cu adevărat onorat de simpatia dumneavoastră, față de mine un „veteran”, ca vârstă, pe care nici măcar nu l-ați cunoscut personal.
    Prezența cărții pe acest blog este și o invitație pentru cei care , întâmplător trec prin Tg.Jiu și își pot sincroniza prezența cu data lansării, ce se va anunța pe blog și va fi în prima decadă a lunii iulie 2010, fapt ce mă va onora în mod deosebit.
    Cu stimă și deosebit respect!
    col.(retr) Ion C Gociu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s