De vorbă cu profesorul Mihai BEJINARU

autorul cărţii
Liceul militar – Adolescenţă (i)recuperabilă,
ediţia a doua, revăzută şi adăugită

Coperta cărţii: LM adolescenţă (i)recuperabilăCoperta cărţii : LM adolescenţă (i)recuperabilă

Liceul militar a fost a doua casă pentru toţi cei care s-au rupt de familie la vârsta adolescentină

– Domnule profesor, de ce acest titlu la o carte despre viaţa liceenilor militari?

– Bântuit de amintiri şi preocupări didactice apuse din 1990, ca pensionar cu sechele profesionale durabile, am considerat că am ceva de spus şi în altă formă decât în cei 34 de ani de experienţă didactică şi de viaţă într-un liceu militar la care am ţinut sincer. Într-o bună zi, prin 2000, m-am trezit „trăsnit” de titlul: Liceul militar – adolescenţa (i)recuperabilă. Iniţial titlul, oarecum dilematic, a provocat rezerve din partea unor mai sus-puşi din armată, ceea ce m-a ambiţionat. Poate ar fi fost nimerită forma lui interogativă. Într-un fel, cartea aceasta este un motiv pentru reîntoarcerea acasă. Liceul militar a fost o a doua casă şi pentru mine, dar şi pentru toţi cei care s-au rupt de familie, la vârsta adolescentină, şi au acceptat viaţa cazonă, cu toate privaţiunile ei. Pentru elevi, aceşti „ani de liceu” au fost şi anii cei mai grei, poate şi cei mai trişti, şi cei mai visători, dar şi cei mai rodnici. Unii au abandonat pentru că n-au putut suporta depărtarea de locurile copilăriei, de prima iubire, de „lacul codrului albastru”, de poieni şi izvoare, de părinţi, de rude şi prieteni. Alţii au abandonat din cauză că nu s-au putut adapta la noul regim de viaţă, destul de dur uneori. Pentru toţi, a fost ca un al doilea examen. L-au trecut cei mai buni. Pe de altă parte, este şi cartea reîntoarcerii mele în lumea pe care am îndrăgit-o cel mai mult. Este, dacă vreţi, ultima oră de curs, o lecţie pe care n-o mai predau de la catedră, ci din bancă. Am vrut să-mi dovedesc mie însumi că profesia de profesor nu iese la pensie niciodată. Poate că e o exagerare. Dar, sincer, eu aşa o trăiesc.

– Când aţi scris Adolescenţa… , v-aţi gândit la cineva anume?

– Am scris-o pentru toate promoţiile de absolvenţi, pentru toţi aceia care au purtat uniforma albastră, cu lampas roşu, de „lemist”. Este cartea unui dascăl, nu este un manual didactic, ci mai degrabă o carte de suflet, o carte despre psihologia unei vârste, a unor vârste aflate într-un mediu special – mediul militar. Nostalgiile m-au determinat să invoc momentele cheie ale devenirii elevilor: admiterea, acomodarea, parcursul şi finalul „salvator”. În universul generaţiilor dintre 1957-1990 m-am implicat efectiv (mărturisit) şi afectiv (mascat) în derularea multor realităţi mistificate din perimetrul psihopedagogic al liceului militar. Cartea reprezintă revărsarea preaplinului unei vieţi consacrate fără rezerve formării viitoarelor cadre ale armatei noastre. N-am cerut nimănui să fie de acord cu părerile expuse în paginile ei. Totuşi, această carte poate fi şi o provocare afectivă adresată tuturor absolvenţilor, o invitaţie la dialog.

– Sunteţi mulţumit de ecourile pe care le-a avut la cititori?

– Din păcate, ecoul n-a fost cel scontat. Exceptând atitudinea presei – onorantă pentru mine – a celor care mi-au cerut-o, dar mai ales a celor care au organizat lansarea ei, la Cluj-Napoca şi Bucureşti – nimic deosebit! Ca autor şi profesor, n-am găsit potrivită tăcerea colegilor mei din colegiile liceale militare – care puteau măcar s-o „foarfece” – şi nici a mărimilor militare provenite dintre absolvenţii liceului militar. Probabil că noul statut al cadrelor militare nu mai agreează vechile nostalgii pentru Ostaşii noştri de altădată. Şi atunci? Personal, am priceput cam târziu că încercarea de a menţine sistemul militar tradiţional nu are sorţi de izbândă. Este uluitor pentru mine cum o bună parte din armata noastră a ajuns, în scurt timp, compatibilă cu cerinţele moderne ale ducerii războiului… Am simţit asta la puţin timp după publicarea Adolescenţei (i)recuperabile. Lansarea cărţii mele a coincis cu mixtarea colegiilor militare liceale. Sub acest aspect, ea părea a fi depăşită atât pentru „veterani” cât şi pentru „boboci şi boboace”. Dezamăgirile absolventelor din ultimii ani cer să se schimbe ceva în şcolarizarea fetelor de către colegiile militare liceale. Este un semnal care trebuie luat în seamă.

– Aveţi un gând pentru liceenii de astăzi?

– Să nu uite că o generaţie care nu începe prin a dori şi altceva decât ceea ce-i oferă dascălii ei înseamnă că-şi recunoaşte, prin asta, inutilitatea de a trăi.

– Vă mulţumesc, domnule profesor, şi vă doresc puteri înzecite pentru alte şi alte cărţi.

Interviu realizat de Dumitru ROMAN
Anunțuri

2 gânduri despre “De vorbă cu profesorul Mihai BEJINARU

  1. Dumitru Roman

    Stimate domnule Gociu,
    Domnul profesor Bejinaru nu obisnuieste sa navigheze pe internet, asa ca ma socot cel mai indreptatit sa va raspund la mesaj.
    Adolsecenta (i)recuperabila este o carte care aduna o experienta la catedra, dar si amintiri, nostalgii, intrebari legate de viata de licean miliar si, fireste, de dascal la un liceu militar. Sunt convins ca multi ofiteri, absolventi ai liceului militar – fie ca s-a numit Campulung, Breaza, Alba Iulia, Craiova etc – au citit aceasta carte. Altii probabil ca n-au aflat inca de ea. Faptul ca oamenii nu-si spun parerea nu trebuie sa ne dezarmeze. Cartile, ca si oamenii, au destinul lor. Nu spun o noutate, Doamne fereste! Cu timpul, se vor gasi si cititori care sa-si noteze parerile despre cele citite si, eventual, sa-i dea sfaturi autorului. Poate chiar sa-l critice. Cartea domnului profesor Mihai Bejinaru contine multe lucruri interesante, unele episoade sunt de-a dreptul socante. Bunaoara, iata ce scrie Mihai Bejinaru, demonstrand ca era un fin observator al vietii liceenilor militari:
    „Ne aflam intr-o pauza dintre orele de curs. Elevii sunt pe platou si pe alei. cei mai multi au ramas si se zbenguiesc pe culoare (mai ales daca-i vreme rea). Rand pe rand, profesorii intarziati, cei care mananca pauzele elevilor, se retrag (unii grabiti, altii gales) spre cancelarie sau cabinete… la trecerea educatorului, primul elev care-l observa comanda: Atentiune! Colegii se opresc din „activitate” in pozitie de „drepti!”. Stau asa, linistiti, pana trece „mobilul” sub privirile asistentei. Daca educatorul este o profesoara, alaiul ochilor langurosi urmareste silueta (vestimentatie, mers, adulmecand parfumul risipit in imprejurimi, in asteptarea dezlegarii (uneori zadarnica): Continuati!”Ochiul soacrei” n-a sesizat urma de gest, ghiont sau mimica din partea vreunui „diavol” de elev. S-o creada doamna (domnisoara) profesoara ca raman indiferenti baietii la comenzile ce le strica harjoana din pauze, pentru a le tot sorbi (nevinovat) din ochi, „triumfatoarea” defilare feminina (poate usoar felina), mers mai mult ca sigur bine studiat, chiar daca numai intamplator si frumos realizat!…”
    Nu mai continui, desi ar fi multe de spus…
    daca nu ati reusit pana acum sa intrati in posesia cartii, dati-mi un semn. Ma voi stradui sa va ajut cu cea mai mare placere!
    Stima,
    D. Roman

  2. Domnule profesor Mihai Bejenariu,
    Sunt un fost cadru militar cu vechime de 40 de ani în armată trecând cronologic prin toate etapele necesare desăvârşirii profesionale.
    Am intrat în şcoala militară din poziţia de funcţionar de bancă, fiind absolvent de Liceu economic. Trei ani(1952-1955)mi-am „rumegat” frustrările determinate de rigorile cazone şi le-am acceptat ca singură soluţie pentru atingerea scopului propus şi voluntar de mine ales. Mi-am încheiat activitate după 4 decenii trecând prin toate gradele militare, din care 10 ani în gradul de colonel.
    Şi eu sunt dezamăgit, ca şi dumneavoastră cum am observat, că din partea elevilor ai Liceului Militar unde aţi fost profesor, se manifestă ignoranţă faţă de cartea Adolescenţă (i)recuperabilă.
    La interviul acordat de dumneavoastră, încă din august 2009, nu văd niciun comentariu din parte miilor de elevi pe care i-aţi indrumat.Accept că nu toţi au calculatoare, dar cei care au, ce au de zis, de nu zic nimic? La unii le-am citit comentariile pe blogul Muntele Adolescenţilor, dar pe acesta unde este vorba numai de dumneavoastră, niciun comentariu. Poate eu sunt în urmă cu evenimentele, că abia am descoperit aceste bloguri, dar tăcerea lor mi se pare lipsită de condescendenţă faţă de dumneavoastră şi domnul colonel Dumitru Roman. Pentru mine este o frustrare să nu mai am niciun profesor în viaţă cu care să discut de la egal la egal, respectând proporţiile.
    Eu aş dori să intru în posesia cărţii, dar poate vă cer prea mult. Dacă mi-o trimiteţi să-mi spuneţi preţul şi adresa unde să expediz suma.
    Adresa mea: Ion Gociu Tg.Jiu str. Popa Şapcă bl.6 apt.6 cod 210143 jud. Gorj
    Anul 2010 să vă aducă numai împliniri, sănătate şi voie bună.
    Cu deosebit respect, Am onoarea să vă salut!
    col.(r) Ion Gociu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s