Marginalii la o aniversare

Stimati colegi,
Va trimit un modest reportaj despre emotionanta intalnire din 21-23 august 2009.
In speranta unei lecturi placute, va doresc un sfarsit de saptamana placut.
Toate bune,
Petre Otu

Marginalii la o aniversare

Otu Petru
Otu Petru

Am ezitat, recunosc, să particip la întâlnirea promoţiei noastre după patru decenii de la absolvirea Liceului Militar. Două au fost motivele acestei ezitări. Unul dintre ele ţine de sfera vieţii de familie, pe care nu are rost să-l discut aici. Al doilea, de ordin subiectiv, venea din teama faţă de întâlnirea cu trecutul adolescentin, decisiv pentru viaţa fiecăruia dintre noi.
Din varii motive, nu am luat parte la nici una din aniversările anterioare. Îmi venea greu să dau ochii cu profesorii şi colegii pe care nu i-am întâlnit vreme de 40 de ani. O viaţă de om. Îmi făceam procese de conştiinţă, că în toată această lungă perioadă, am făcut prea puţin pentru a-i revedea. Mă simţeam, cu alte cuvinte, vinovat de această situaţie bizară. Cum familia s-a dovedit foarte înţelegătoare, am primit „bilet de voie” să merg la marea întâlnire de la poalele Rarăului.
Peripeţii la … ducere
Dar, foarte curând, au început obstacolele. Unul dintre ele, merită povestit deoarece dă măsura vremurilor tulburi pe care le trăim cu toţii. Cum nu dispun de autovehicol, iar o călătorie cu autobuzul era prea incomodă pentru mine, riscând să merg cu genunchii la gură datorită înălţimii, am ales varianta mai comodă – trenul.
Dar această opţiune a generat o mare problemă pentru Căile Ferate. La agenţia de bilete din strada Brezoianu( cunoscătorii ştiu că este, cum se spune, în „buricul târgului”) o doamnă ceva mai în vârstă şi plinuţă mi-a comunicat, cu aerul celor care în viaţă au numai certitudini, că trenul Intercity 551 merge numai la Iaşi, fiind anulat pe tronsonul Paşcani-Suceava. Şi, pentru a fi mai convingătoare, mi-a arătat ecranul computerului. În consecinţă, mi-a sugerat să optez pentru varianta Bucureşti-Iaşi-Câmpulung.
Am stat câteva clipe în cumpăna dacă să accept sau nu soluţia propusă. Mi-a venit ideea să întreb şi la „Informaţii”, poate, totuşi…. Aici, o doamnă cu aceleaşi caracteristici fizico-spirituale, după câteva manevre pe tastatura calculatorului, confirmă că trenul Intercity 551 merge la Suceava. Mă întorc la prima doamnă, cu vestea cea mare, dar ea s-a dovedit neîncrezătoare şi a chemat-o în ajutor pe colega de la „Informaţii”. Auzind discuţiile a venit şi şefa agenţiei, care şi ea a confirmat, după consultarea profesionistă a computerului, faptul că trenul circulă până la fosta capitală a Moldovei.
Am răsuflat uşurat şi am cerut un bilet Bucureşti-Câmpulung Moldovenesc. Dar, acelaşi calculator s-a dovedit, din nou, nărăvaş şi a refuzat să reacţioneze la comenzile date. Încercările simpaticei doamne nu l-au convins să elibereze mult doritul bilet. Obosit şi indispus am renunţat, cerând un bilet doar până la Suceava, urmând ca acolo să mă orientez la faţa locului. N-am putut să nu fac remarc amară că, în anul 2009, nu se poate trece direct din „Vechiul Regat”, cum a fost denumită ţara noastră în perioada 1881-1918, în Bucovina, provincie românească, anexată în 1775, în urma unui şantaj odios, de către Imperiul Habsburgic.
Desigur, „neputinţa” calculatorului s-a datorat incompetenţei funcţionarei, care n-a găsit soluţia pentru a depăşi starea Sucevei de oraş de graniţă( până la 1918) cu două staţii de cale ferată- Iţcani( austriacă) şi Burdujeni( românească). Ce ţie şi cu tehnica această atât de modernă, ce nu este capabilă să proceseze corect trecutul!
Călătoria a decurs fără probleme, iar în gara Iţcani m-am întâlnit cu Petrică Gurău, colegul nostru de la „A”, stabilit pe meleaguri brăilene. Împreună am ajuns în Câmpulungul adolescenţei, dornici de a ne revedea colegii şi locurile de altădată.
Revedere după 40 de ani
Prima impresie nu a fost fericită. Drumul de jos, de la şoseaua naţională spre liceu cu gropi şi neasfaltat, probabil, de patru decenii. Un domn nu prea amabil la poartă, noroc cu Eugen Lazăr care mi-a arătat drumul cel bun spre dormitor. Corpurile de clădiri cu un aer posomorât, ce contrastau cu starea mea sufletească, platoul ondulat şi spărturi în asfalt, prin care smocurile de iarbă se afirmau cu putere. Şi, pe deasupra, o priveşte familiară pentru bucureşteni, câini vagabonzi, tolăniţi în aşteptarea ospăţului ce avea să vină în următoarele ore.
A doua zi mi s-a strâns inima când am văzut vechea sală de sport( atunci singura de acest fel), neîngrijită, cu pereţii scorojiţi şi fileul rupt. Nu am fost deloc atent la explicaţiile pe care, amabil, cel care răspundea de ea, mi le dădea. M-am scufundat în amintiri. Pe vremuri, sala de sport mi se părea fabuloasă, iar zecile ore de antrenament lunar o plăcere, în pofida severităţii antrenorului, nimeni altul decât celebrul pentru noi toţi, căpitanul Ilie, care dorea performanţă. Ce să mai vorbesc de meciurile oficiale, colegii, prin încurajările lor, creând o atmosferă incendiară. Am propus coechipierilor mei, Ghiţă Pâslaru şi Nicu Timofie, prezenţi la anivesare, să facem un set ca pe vremuri. Venisem şi pregătit pentru un atare eveniment. N-a fost să fie, de astă dată.
Ideea de a-i caza pe „burlaci” în dormitoare a fost excelentă. Am retrăit pentru două zile, atmosfera anilor de liceu, redevenind adolescenţii de pe timpuri, încadraţi într-un program riguros. Ne-am reamintit înghesuiala de la spălătoare, obligatoriile exerciţii de înviorare de dimineaţă, partidele de tenis de masă de pe hol, cu nesfârşitele discuţii referitoare la cine urmează, fiecare vrând să joace cât mai mult, „şotiile” pe care ni le făceam reciproc, cum ar fi schimbarea bocancilor noaptea, iar a doua zi nu mai intram în ei, modul ” conspirativ” în care am vizionat Olimpiada din Mexic din 1968( parcă revăd şi acum săritura de aur a lui Viorica Viscopoleanu şi aruncările Liei Manoliu), evadările din liceu cu echipa de volei pe meleaguri moldave şi transilvane, etc, etc, etc.
Întâlnirile cu foştii colegi au stat sub semnul emoţiei. Pe unii nu îi văzusem de patru decenii, de la terminarea liceului. Destinele noastre nu s-au intersectat, astfel că îi păstrasem în memorie ca adolescenti. De aceea, le adresez scuze şi îi rog să mă ierte că nu i-am recunoscut de prima dată. Port, de asemenea, regretul imens că nu am reuşit să stau de vorbă cu toţi. Îi rog şi pe aceştia să nu fie supăraţi pe mine. Timpul prea scurt, emoţiile prea mari.
Programul a fost foarte bun din toate punctele de vedere, iar colegii din Comitetul de Organizare merită toate mulţumirile pentru efortul depus. Ştiu din propria activitate că un asemenea eveniment, ce presupune aducerea colegilor din jumătate de ţară, este dificil de organizat, chiar dacă mijloacele de astăzi facilitează mult contactele dintre noi.
Aducerea profesorilor şi comandanţilor a fost o idee de salutat, chiar dacă unii dintre ai nu au putut să fie prezenţi. Mi-au dat aproape lacrimile când m-am întâlnit cu doamna Ilie, soţia antrenorului nostru de volei şi fiica ei, Liliana, înconjurată de soţ, fiică, fiu, ginere, noră. Doamna ne călca tricourile, iar Liliana, copil atunci, ne însoţea în mai toate deplasările. Am fost, totodată, impresionat de vigoarea colonelului Guşu, comandantul nostru de companie, la cei 87 de ani ai săi.
Activitatea la clasă aş fi dorit-o poate mai caldă, dar cred că mai toţi eram prea copleşiţi de unicitatea clipei pe care o trăiam. Am fost poate prea cuminţi, lipsindu-ne, lucru firesc până la un punct, expansivitatea de altădată. Aş fi vrut să aud mărturiile tuturor colegilor prezenţi( cărora le mulţumesc din suflet pentru clipele revederii) despre traseul în carieră şi în viaţă, amintirile lor despre perioada petrecută împreună la poalele muntelului Cocora, despre năzbâtiile adolescenţei, despre visele noastre de atunci, multe din ele neîmplinite etc.
Intrarea profesorului Niţulescu, dirigintele nostru, mi-a ridicat brusc tensiunea, ştiind că am fost mediocru la matematică. Dacă mă ascultă? Am revăzut aievea zbuciumul orelor de clasă şi reproşurile pe care mi le făcea la ora de dirigenţie că nu depun suficient interes la materia sa pentru a mă ridica la nivelul notelor de la celelalte obiecte.
Mi-a părut rău că nu mi-am regăsit banca, în care să iau loc alături de Gică Păuleţ, având în stânga pe Ilie Matra şi în faţă pe Ilie Maftei, de la care m-am inspirat, nu o dată la exerciţiile de matematică.
Am fost foarte bucuros să-l reîntâlnesc pe profesorul Stratan, cel care mi-a spus: Du-te la istorie, deşi pe mine mă atrăgea în altă parte. După un parcurs revigorant!!! de câţiva ani la…. Infanterie, am ajuns, în cele din urmă, să-i urmez sfatul.
N-am putut rezista ispitei şi am dat o raită şi pe la bibliotecă, cu rafturile care atunci mi se păreau imense, răsfoind întâmplător câteva lucrări ce păstrau parfumul epocii. Bibliotecara m-a privit nedumerită şi m-a întrebat, amabilă, dacă îmi poate fi de folos. I-am răspuns că nu, doar am trecut să văd sala de lectură, unde, alături de cea de sport, am petrecut clipe de intensă satisfacţie. Probabil că m-a înţeles, mai ales că n-oi fi fost eu primul care i-am trecut, nostalgic, pragul.
Seara, pălinca de vis a lui Tăchiţă Mocanu a înviorat atmosfera. Ea a devenit fierbinte odată cu sosirea Sofiei Vicoveanca, surpriza pregătită de colegul Constantin Vasile, un om statornic locurilor de baştină. Târziu, în noapte, împreună cu Gicu Stafie, pe care nu-l văzusem din 1969, am plecat spre dormitorul izbăvitor, comentând cele trăite în cele două zile.

Discuţii la…. întoarcere
Dimineaţa către ora opt, cu regretul de a nu fi putut participa şi la ultimul episod al întâlnirii, am coborât în oraş aşteptând microbuzul cu destinaţia Suceava. Înainte de plecare, o pasageră ceva mai în vârstă, mă întreabă în ce dată eram. I-am răspuns prompt- 23 august, Ziua Naţională de odinioară. A fost pe moment surprinsă, dar şi-a revenit şi a început între pasagerii mai vârstnici, eu fiind unul dintre ei, o discuţie despre farmecul manifestărilor de dinainte de 1989 – paradă, defilare, concerte în care se cântau partidul( comunist, bineînţeles) şi ai lui conducători, mici, bere, distracţie….”Ce bine era” a fost concluzia desprinsă de femeie, devenită, la sfârşit melancolică. Cei câţiva tineri prezenţi în microbiz au rămas tăcuţi, neînţelegând, probabil, semnificaţia discuţiilor purtate cu vioiciune de mai vârstnicii lor companioni..
În Suceava, din autogară până la staţia Burdujeni, am luat un taxi, iar şoferul curios, m-a întrebat de unde vin şi încotro plec. Auzind destinaţia finală, Capitala, a început o diatribă împotriva politicienilor, partidelor, Parlamentului etc. Toţi, nişte hoţi domnule, mi-a spus. Am tăcut, nu pentru că aş fi avut ceva împotriva celor spuse, dar pentru că am observat cum şi-a pus şapca, cu un gest firesc, pe aparatul de taxat.
La nedumerirea mea a răspuns senin, că n-are unde s-o pună şi că acolo este, de obicei, locul ei. Am rugat să o ridice şi să o aşeze în altă parte, ceea ce a şi făcut, după o oarecare pauză. A continuat să peroreze despre hoţii locali. Nu i-am răspuns, dar mi-am amintit că am citit cu luni în urmă o carte a lui Marius Ghilezan, „Hoţia la români”. Instructivă lectură!. La destinaţie, am plătit cursa fără ciubucul obişnuit şi i-am urat „succes în afaceri”. A plecat cam plouat, probabil că n-a apucat să tragă pe sfoară un bucureştean.
În gara Burdujeni după ce mi-am cumpărat bilet, m-am aşezat pe o bancă, citind fără tragere de inimă „Cuvântul”, o revistă cultură a stângii intelectuale de la noi, aflată acum, datorită, crizei, pe val, cum se spune. Lângă mine doi ţărani din zona Rădăuţilor discutau aprins subiectele zilei – recolta, starea vremii şi, bineînţeles, politica dâmboviţeană, plină de scandaluri. Dintr-dată am devenit atent.
-Nu plouă, dom’le, zice unul, n-am nutreţ la animale.
– Da, aşa este, spune celălalt. Dar Dumnezeu a fost bun cu noi anul acesta, ne-a dat o recoltă frumoasă de grâu, porumb şi cartofi. Măcar de la el am avut milă, că politicienii se ceartă care să ne jecmănească mai tare. Hoţi şi nevolnici sunt toţi din Parlament şi guvern.
-Da, aşa este. Ai dreptate, sosi răspunsul prompt. Dacă aş avea putere aş băga furca în ei.
-Nu, nu; alta este soluţia, răspunse primul. Un an de comunism, doar unul. Confiscarea averilor, arestarea tuturor şi apoi puşi să termine Canalul Bucureşti- Dunăre. Acolo să-şi ispăşească păcatele.
N-au apucat să termine discuţia deoarece trenul spre Rădăuţi a intrat în gară şi s-au grăbit să se urce în vagoanele vai de mama lor. Am rămas pe gânduri, intrigat de starea de spirit şi soluţiile găsite de cei doi şi m-am întrebat de ce nu suntem în stare să combatem răul, altfel decât apelând la o experienţă atât de tragică? Negăsind răspunsuri, m-au trecut fiori.
În gara Roman, somnolenţa din compartiment a fost brusc întreruptă de venirea a doi pasageri cu multe bagaje, unul în vârstă, dar vioi şi celălalt tânăr. S-au aşezat pe cele două locuri rămase libere, deşi nu aveau rezervare pentru ele.. Din discuţiile lor am dedus că unul era veteran de război, iar celălalt însoţitor. Aveau legitimaţie de călătorie la clasa I, dar nu au cumpărat loc nici acolo, nici la clasa a II-a.
În Băcău, s-au urcat doi tineri, o fată şi un băiat, care nu se cunoşteau între ei, cu bilete în regulă şi dornici să-şi ocupe locurile cuvenite. Veteranul de război a refuzat pe un ton arţăgos să cedeze, iar tinerii, cuminţi, au rămas pe holul aglomerat, aşteptând sosirea controlorului. Acesta a sosit într-un târziu şi a constatat abuzul celor doi. Ei erau, practic, călători frauduloşi.
A început o discuţie penibilă între pasagerul vârstnic şi controlor, susţinut de ceilalţi călători de pe hol. Veteranul de război îşi clama drepturile, apelând la sângele vărsat pe front şi la eroismul lui şi al camarazilor, ceea ce îi dădea dreptul să se aşeze oriunde. Controlorul, probabil confruntat cu multe cazuri de acest gen, a vituperat împotriva generaţiilor mai în vârstă, cu referire la prea multele drepturi acordate veteranilor şi militarilor. În cele din urmă, tinerii au putut să-şi ocupe locurile plătite. Ambii au avut cea mai decentă comportare, refuzând să intre în dispută sau să comenteze cazul. M-am simţit umilit de două ori – ca istoric şi ca ofiţer. Am conchis în sinea mea că, uneori, înţelepciunea nu vine neapărat cu vârsta.
Trenul şi-a continuat mersul său, printre câmpurile arse de secetă şi văduvite de recoltă. Cu o întârziere de 30 minute am ajuns în Gara de Nord. De la Suceava la Bucureşti am făcut şapte ore. În deceniul patru al secolului trecut, un tren rapid propulsat de o locomotivă cu aburi produsă de uzinele Malaxa din Bucureşti parcurgea acelaşi traseu în cinci ore!! O, tempora!
În anul 2007, am efectuat o călătorie de la Strasbourg, prin Metz, la Paris(circa 600 de km) cu TGV-ul de aproape trei ore. Ah, Europa!!.
Ajuns acasă, nerăbdător, am transferat în calculator fotografiile de la marea întâlnire a „năstureilor” după 40 de ani de la terminarea liceului şi a adolescenţei şi le-am arătat familiei.. Am mulţumit, smerit, celui ce ne are în pază pentru acest dar. Şi mi-am reamintit catrenul, pe care îl înserez aici., poate ca moto al promoţiei noastre:
” Zile lungi şi fericite.
Cer senin şi fără nori.
Să ajungă centenarul
Şi să calce tot pe flori”
Cu respect,
Al vostru coleg de la „E”
Petre Otu

Anunțuri

6 gânduri despre “Marginalii la o aniversare

  1. ciuleanu ilie

    super dragi colegi, mii de multumiri colegului LAZAR EUGEN ptr stradanie , eu nu am fost contactat la nici una dintre revederi dar asta a fost super ‘ VA MULTUMESC DIN SUFLET ” ILIE CIULEANU

  2. Eugen

    Draga Petre,
    Am citit reportajul tau de pe „frontul reintregirii promotie 1969” de doua ori. Te rog sa ma scuzi ca nu comentez mai mult. Doar atat:
    – Chapeau ! (in franceza)
    – Kapelusz ! (in polona)
    – pe romaneste JOS PALARIA !
    Te asteptam si cu alte reportaje, articole, ganduri, randuri!
    Cu deosebit respect.
    Al tau fost „incarcerat la Bastilia”,
    Eugen Lazar

  3. EMOTIONANT REPORTAJ prietene PETRE !
    Citindu-l cu sufletul la gura m-am REGASIT in multe fraze cu grija prezentate de tine .Daca ai avea timp si curiozitatea sa constati ca amandoi am trecut prin aceleasi stari ai putea da CLICK pe ALIOSA ce te-ar duce pe BLOGUL MEU iar la articolul „DUPA 40 DE ANI ” dand acelasi buclucas CLICK vei constata multe asemanari,framantari si ganduri postate inca din 24 august.Vor spune multi ca imi fac singur reclama sau ca ma laud.Tocamai din dorinta de a nu fi criticat ca ma arunc primul in a trage concluzii despre MAREA REVEDERE am postat primele impresii pe blogul personal si ma bucur pentru aceasta hotarare caci REPORTAJUL TAU este o adevarata LECTIE DE ISTORIE si-mi face o deosebita placere sa-mi exprim si eu gandurile in acest modest comentariu.Imi pare rau de patania cu trenul IC 551 dar cel mai bine ar fi fost cu A-1653 cu plecarea la 21.00,cu vagon de dormit si ajungerea la C-lung la 05.46 si sigur ne-am fi intalnit.Ai mare dreptate in legatura cu starea infrastructurii locatiei LM fapt constatat si de mine dar se vede clar ca M.Ap.N.nu aloca fondurile necesare reparatiilor si intretinerilor obligatorii.Eu am coborat si la stadionul care nu arata bine deloc.Faza cu VETERANII am trait-o de multe ori caci eu am circulat mai mult cu trenul.Cu tot respectul ce-l port VARSTEI lor,trebuie sa recunosc ca sunt foarte multi ( din putinii care mai traiesc ) foarte aroganti si cred ca totul li se cuvine pe gratis desi unii dintre ei NICI N-AU FOST PE FRONT ci au simtit tot timpul doar MIROSUL DE FASOLE de cazan si nicidecum mirosul prafului de pusca.
    Dar,asta-i alta treaba si pe noi ne bucura faftul ca MAREA REVEDERE a fost O REUSITA DEPLINA si aceasta datorita minunatilor baieti din COMITETUL DE ORGANIZARE carora eu le-am spus in alta postare: JOS PALARIA !
    JOS PALARIA si-n fata ta PETRE pentru REPORTAJUL de mai sus si nu numai.
    Toate cele bune de la ALIOSA.

  4. lacramioara

    Stiu ce ai simtit cand ai ajuns la Liceu-parca a stat timpul in loc!!!-si pt ca nu erau elevii parea lipsit de viata…cand m am intalnit cu ILIE la Bucuresti povesteam ca am adulmecat mirosul specific salii de sport,claselor,bucatariei,bibliotecii ,etc ca un caine!Cea mai mare emotie am simtit o in Sala de sport,cand la Spartachiadele ce au urmat mortii tatei am participat sponsorizand competitia si n sala se tipa ca n vremurile de alta data…si la Biblioteca unde ma asteptam sa l vad pe Nenea GRIGORE cum il numeam eu.Nu stiu daca ai sesizat pe raftul din dreapta al Bibliotecii era scrisa o poezie”BIBLIOTECARUL”-El a inceput ca tine intreband:CE sa citesc?/Cu ce as incepe oare?/si a trecut pe puntile de gand,/Ca sa ti raspunda tie la intrebare/El e portar la fiece volum/Cel cei cunoaste tainele si rostul./In batalia ce porneste acum/Nu si paraseste niciodata postul/El sta de veghe langa mintea ta/Si setea i o adapa cu lumina/Iar cand iti pare o pagina prea grea/te ndrepapta spre intelegerea deplina,/In fisa ta cu scrisul lui citet/Itinerariul atent ti l trece/In mersul tau spre arta ,indraznet/Ca pe un oaspe drag el te petrece./Din rafturi cheama nume de intelepti/Sa ti dariasca mintii tale harul/Cand nu vei sti spre care sa te ndrepti/Va sti prietenul:BIBLIOTECARUL!!”Inchide ochii si intoarcete in trecut si nu lasa impresia de acum sa ti schimbe strea de acum 40 de ani cand toate sentimentele gandurile erau pline cu speranta incredere bucurie!Scuza ma ca nu te am recunoscut dar am gasit in albumele tatei fotografii de atunci!!Iti doresc tot binele din lume si ti sugerez sa mai ajungi la CAMPULUNG la…SPARTACHIADA!!! Cu drag Lacramioara

  5. freddye

    @ PETRICA

    Imi cer scuze ,ai sa intelegi de ce,eu sant la BUCURESTI la nepoata si grabit cum sant ,am deschis calculatorul fiicei mele,doar ca sa-mi verific e-mailurile ..n-am stiut ca ai postat reportajul direct pe blog ..E un reportaj de exceptie ,din linia intai a realitatii crude din jurul nostru si poate ca tu ai fost predestinat sa faci aceasta calatorie cu trenul ca sa ne-o poti dezvalui..Stii care-i faza..aproape toate personajele din „Peripetii la ducere „dar mai ales „Discutii la intoarcere” aveau dreptate,TOTI VOIAU SA SUPRAVIETUIASCA ,care cum il ducea capul si experiente,mai putin constiinta…Am deplans si eu lipsa finantarii pentru aceasta institutie emblematica servitute care ,sper din toata inima sa nu se reflecte in calitatea actului educativ..Stii cum e ,daca vrei sa te instruiesti,o faci in orice conditii..,dar poate sant eu prea idealist..Dar,intre cele doua repere din reportaj s-a situat la loc de cinste „MAREA REVEDERE”,care a meritat micile sacrificii..Si eu am trecut mai inainte prin purgatoriul remuscarilor de a nu fi facut mai nimic ca sa-mi revad colegii din 1989 si pe cei din SC Militara din 1992.. Eu unul recunosc ca am fost comod si multumit cu locsorul caldut cu care ma obisnuisem ,departe de orice stimuli care sa ma dea peste cap..Dar a aparut acest blog minunat si toate complexele mele au disparut..si asta pentru ca ..colegii si prietenii te pot ierta si te pot intelege..Si tot la acest capitol ,am datorii de aceeasi natura fata de rudele mele ,imprastiate prin cotloanele hartii ..Activitatea pe acest site si REVEDEREA m-au schimbat radical,in bine si sant fericit de asta ..Prioritatile mele vor fi altele de-acum..!! Te felicit pentru excesul de sinceritate !! Acest reportaj este oglinda in care m-am revazut si regasit..MERCI ,Petrica !!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s