Un paşte din copilărie

Stimaţi colegi!  

Am preluat de pe site-ul revistei gorjene Sămănătorul articolul Un paşte din copilărie scris de Ion C. Gociu, autorul romanelor: Din Văianu la Toronto, Cireşe amare, Maia!
Lectură plăcută!

Fie ca Învierea Domnului să vă aducă linişte în suflet, sănătate şi bucuria de a petrece Sărbătorile Pascale alături de cei dragi!


În acel an (1944), Paștele fusese stabilit după regulile creștinești, în ziua de 16 aprilie. Mai aveam câteva zile până la împlinirea vârstei de zece ani și mă credeam băiat mare. Tata îmi promisese că, dacă sunt cuminte și ascultător, mă ia cu el la slujba de Înviere. Fiindcă trebuia să nu dormi o noapte, noi, copiii, mergeam la biserică să luăm Paște, odată cu bunicii și cu cei mai somnoroși. Adică în partea a doua, dimineața înainte de răsăritul soarelui.

Ca deobicei mă găseam în vacanță și primăvara fusese timpurie. Zăpada de pe dealuri și coline se topise demult, codrul înverzise, corcodușii, nelipsiții pomi din curți și livezi, aveau coroanele pline de flori și păreau niște imense pămătufuri de păpădie albe ca neaua, răspândind un parfum de nu te mai săturai, inspirându-l. Vrăbiile, perechi, ciripeau încontinuu, sâcâitor, și nu se mai astâmpărau din drăgăluit. Berzele se întorseseră la cuiburile lor, iar cucii, cântau cu patimă de răsunau văile, întrecându-se în a-și ademeni „amantele topite după dragoste”. Frumoasele pupeze cu penajul și crestele lor provocatoare, chemau bărbătușii la împerechere, cântându-le: pup, pup, pup. Câtă poezie!…
După un post lung în care consumasem, prin alternanță, doar mâncare gătită din fasole, bob și mazăre sleite, poame (fructe uscate, fierte), varză acră, sfeclă și zeamă de varză, uneori fiartă și îngroșată cu făină de porumb, venea dezlegarea la de dulce pe care o așteptam ca pe o mană cerească. La noi în sat, cartofii se găteau numai la praznice, nunți și botezuri. Tocănița era o mâncare de lux și pentru ea cartofii erau cumpărați de la târg. La noi, cartofii se semănau în cuiburi primăvara devreme, vrejii creșteau până la brâu că li se punea gunoi cu postăvița, dar tuberculii, când îi scoteau, nu erau mai mari decât coricovele, acele mere pădurețe. Mama, a fost întrebată odată de o vecină: „dacă mai pune și anul acesta cartofi?” Ea a răspuns: „pun fă, cum să nu pun, că trebuie să am de sămânță și la primăvara viitoare!”
Pe timpul postului, noi copiii, ne mai dedulceam cu ce ciuguleam de prin lada cu afumături păstrate de la Crăciun în podul casei. Abia așteptam să rămână ocna podului descuiată, sau să ne trimită cu vreo treabă, că și mușcam din codrul de slănină sau vreo bucată de trandafir zăletită pe fundul lăzii. Ș-apoi începuseră să fete vacile și caprele și animalele trebuiau răscocite. Cum vine aia?… Vaca, ca să nu se deoache era împopoţonată cu două șnururi de lână cu ciucur vopsite roșu: prinse una între coarne și alta de coadă, cu vițelușul după ea, erau aduse aproape de locul unde se așeza masa, pe un loc curat, atunci măturat, chiar în oborul vitelor. Vițelul, scos din cotețul lui era nerăbdător să sugă, neuitând niciodată când avea țâța în gură să-și ridice codița, dezgolind locul unde mama lui, cu grijă îl lingea, treabă neînțeleasă atunci de mine. Stăpâna vacii aducea o cotovaică plină cu ouă adunate din cuibare și un copil care era considerat cel mai isteț lua un ou, se apropia de sărbătorită o striga pe nume și când vita întorcea capul spre el să-l vadă, de la distanță, acesta ochea capul aruncând oul crud să i se spargă în frunte. În acel moment toți copiii prezenți strigau în cor de trei ori: „cucuu, răscucuu, ciriic, păsăriic”… Momentul acesta, era un spectacol păgân, mult așteptat și se făcea în ziua când se fierbea laptele numit colastrul la care erau chemaţi să-l mănânce toți copiii din vecini.
Pe o masă de lemn joasă cu trei picioare, în jurul căreia erau așezate scăunele pe numărul de copii, se puneau linguri de lemn, noi, ne mai folosite până atunci, și trei străchini zmălțuite. Din tuciul în care s-a fiert colastra în care se puseseră și frunze verzi de grâu, gospodina umplea mereu stăchinele până se săturau copiii sau se termina conținutul din căldare. Laptele din care se făcea, era adunat din primele trei zile după fătare, timp în care natura îl îmbogățește cum știe ea mai bine ca puiul de animal să se întremeze repede.
Pe vremea aceea, tata lucra la Regia tutunului din Târgu-Jiu și, ca în fiecare an, toți muncitorii din fabrică primiseră de la economatul fabricii să aibă de sărbătorile pascale cotele de ulei, zahăr și făină de momel cum îi ziceam noi, adică făină albă trei nule. Personalul fabricii lua o vacanță și toți muncitorii plecau la casele lor. Spre norocul nostru, fiindcă tata era orfan din Primul Război Mondial și avea de îngrijit o mamă și o soție cu trei copii, fusese concentrat pe loc, Regia fiind subordonată Armatei.
În casă la noi, tata, la zilele de mare sărbătoare era cofetarul familiei. Până la angajarea în fabrică lucrase ca ucenic, calfă și muncitor în patiserii la Brăila și Călărași. Era un desăvârșit meseriaș de la care a avut multe de învățat și mama. Pasca și cozonacii, simpli sau umpluți în diverse forme, făcuți de el erau minunați.
-„Numai la casa lui Gociu miroase a belșug în aceste vremuri de restriște!” ziceau sătenii când, adunați, vorbeau la horă. Mi-aduc aminte că odată, ca să mă pun bine cu o fată de care-mi plăcea, și ne-am dus în pădure la Poiana Bozului unde era pământul plin de viorele, găinuși, micșunele și brebenei, să adunăm flori de câmp în buchete ca să ducem la cimitir în a doua zi de Paște când era hramul satului, am luat pentru ea o felie babană de cozonac învelită într-o hârtie de ziar. M-a privit în ochi, a mirosit pachețelul apetisant, după care, nedesfăcându-l l-a vârât în sân, să-l mănânce acasă împreună cu soru-sa. Atunci, n-a știut să-mi mulțumească cu un sărut cum fac fetele de-acum, dar nici eu n-am avut curajul să-i zic, …că-mi era rușine.
Paștele din anul acela, chiar dacă noi (eu și frații mei) n-o luam în seamă, avea o umbră mare de tristețe. Era al treilea an de război. Din sat muriseră sau fuseseră dați dispăruți mulţi bărbați care participau pe front. Era, nu era al lor, tot satul îl jelea. Multe femei tinere rămăseseră văduve, care, îndoliate, plângând, se pregăteau să-i pomenească. Pe capul lor picase toată răspunderea gospodăriei; grija pentru bătrâni și copii, care, întristați de durere îi plângeau pe tații dragi plecați în lumea veșniciei. Fratele mamei ajuns la vârsta încorporării, primise ordin de recrutare și urma ca într-o lună să se prezinte la Cercul Militar, situație ce crea o atmosferă apăsătoare în cele două familii.
În casa noastră, mama și tata au pregătit Paștele la fel ca-n toți anii, noi, fără griji ne zbenguiam, dar nu se glumea și nu se râdea ca altădată.
*
Venisem de la biserică, unde sora mea mai mică se dăduse în „spectacol”. În brațele mamei și în fața preotului care ținea în mâini potirul și lingurița, n-a vrut să deschidă gura să primească grijania. Dintr-o dată devenise agitată. A început să plângă și dând din picioare, s-a prins cu mâinile de gâtul mamei și-a întors capul peste umărul ei, până au renunțat. După atâtea rugăciuni și o noapte de neodihnă, preotul era obosit și n-a mai insistat. Acasă, când a fost întrebată de ce a făcut așa, a răspuns: că i-a fost frică de popă că-i taie limba!
Lingurița din mâna dreaptă a popii i s-a părut briceagul lui frate-său Rițu.
Pe timpul postului mama ne ameninţa: că dacă furăm și mâncăm ceva de- dulce, la paște popa ne taie limba. În biserică, sora mea se știa vinovată.
După ce ciocniserăm ouă și ne ospătaserăm cu de toate*) , eu și Rițu, -fratele mai mic -, am fost trimiși să aducem acasă de pe deal unde erau la păscut vaca și vițelul. Eram singuri, liberi și ne ardea de joacă. Pe panta cu iarba înverzită ne rostogoleam în cântecele păsărelelor. Deodată, din văzduh, s-a auzit un zumzet necunoscut nouă și care ne-a întrerupt hârjoana. Pe măsură ce timpul trecea, zgomotul se amplifica și ne-a speriat. Când eu îl încurajam „că n-o să pățim nimic”, cerul se umpluse de avioane care veneau în grupuri, dinspre apus. Încremeniți le număram. Erau aliniate strâns, câte 20-30 într-un val. Fiecare grup, era însoțit de câte un avion mai mic și mai sprinten, care zbura pe lângă el ocolindu-l. Când am mai crescut am aflat că acelea erau avioane de vânătoare cu misiunea de a apăra bombardierele. Mă liniștisem și privindu-le îmi plăceau că aveau motoare multe, câte patru, cum nu mai văzusem până atunci. Până la urmă, înfricoșați de plânsul fratelui, că s-ar putea să se lovească între ele și să cadă vreunul peste noi, am lăsat vaca și vițelul și am fugit acasă. Tata, mama și frate-său stăteau încremeniți în mijlocul drumului, discutând aprins, nebăgându-ne în seamă. După București bombardat în 6 aprilie, venise și rândul nostru. „Ce ne facem dacă bombardează Târgul și se dărâmă fabrica? O să murim de foame!”…Erau vorbele mamei care ne-a înghețat sufletele.

A venit și vestea adusă de un vecin:
-„Bă, e nenorocire! La Primărie se telefonă, că azi noapte, când lumea era la Înviere, Severinul a fost făcut praf și pulbere de bombe. Orașul îi plin de morți, iar cei care au fost în biserici au murit sub dărâmături. Măcar, bine că n-au murit fără lumânare. Au avut oule roșii în buzunare și lumânările aprinse în mâini!”
„Ce bine că la noi azi-noapte, n-a căzut nicio bomba!” …gândeam eu. Totuși, în vara aceea, la înapoierea unui cârd dintr-o misiune s-au aruncat asupra comunei două bombe. Noroc că au căzut aiurea, într-o matcă, departe de locuințe și fără să facă victime, dar care pe mine – că le-am auzit șueratul în cădere și suflul exploziei – m-au speriat cumplit. Zgomotul și vibrațiile exploziilor produse pe rând, au spart liniștea și tihna oamenilor în amiaza acelei zilei de vară. Era Dumineca și sătenii erau în preajma caselor.
Țara se găsea în plin război și frontul luase o întorsătură deosebită. După pierderea luptelor de la Stalingrad de către trupele germane, armata sovietică nu se mai oprea din marșul ei victorios, apropiindu-se vertiginos de granițele țării noastre. Pentru reușită în bătălii, aceasta primise ajutor substanțial din partea anglo-americanilor.
La începutul anului 1944 englezii, sprijiniți de americani, după înfrângerea feldmareșalului Elvin Rommel în nordul Africii, debarcaseră în Italia învingând trupele germane aciuate în fortificațiile de la Mănăstirea Monte Cassino. Statele Unite prin portul din nordul Europei, Murmansk, îi aprovizionau pe sovietici cu materiale de război, alimente și mijloace ce transport, în special renumitele autocamioane Studebaker.

*) După întoarcerea de la slujba de Înviere, când toată lumea luase Paște, înainte de a mânca, cineva din casă ducea pentru morți, de pomană la vecini. Erau considerați vecini, familiile care luau apa de băut de la același bunar. La mine în sat aveam șase case vecine și între acestea începea prin acest obicei, schimbul de ouă roșii, colaci și lumânări. Momentul constituia și un prilej de împăcare între cei certați, care nu mai vorbeau de un timp, uneori din pricini banale. Pomana era calculată pe numărul membrilor prezenți în casă și atunci (16 aprilie 1944), în cele șase gospodării erau prezente 24 de suflete. La noi în casă eram șase, ridicând numărul mătcărenilor, cum li se zicea, la 30 (bărbați, femei și copii).
Acum, mai sunt în picioare patru case, din care numai două locuite. În acestea își duc zilele bătrâneții, doar trei persoane și acestea trecute de 77 ani. </em>

Continuare în revista Semănătorul!

ion-gociu
Ion C. GOCIU
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s