Cronici, note de cititor

15.07.2015

carti-ion-gociu
Album cu fotografii vii sau Copilul nedorit
Autori: Nelly şi Ion C. Gociu
„ Să privim înapoi cu iertare,
Înainte cu speranță,
În jos cu înțelegere
Și în sus cu recunoștință!”

Cu acest moto își începe autorul Ion C. Gociu cea din urmă apariție editorială a sa, Copilul nedorit, Editura Societatea Scriitorilor Militari, București, 2015, carte la care o aduce ca și coautor pe cea care vreme de peste cincizeci de ani îi este parteneră de viață, dorind probabil așa să își arate și public recunoștința față de femeia care i-a fost alături la trecerea prin vâltoarea vremurilor, împărțind bucurii și necazuri. Este, de fapt, un act ce se impune de la sine într-un cuplu al cărui drum nu este deloc neted. Schimbările din viața profesională a domnului Ion C. Gociu, atrăgând-o și pe soția domniei sale la modelări pe care nu numai că și le asumă, dar le privește ca o obligație și devine susținătoarea lor. Chiar dacă, nu de puține ori trebuie să își ocupe locul în umbra soțului său, a fost pe rând, consoarta economistului rigid prins în vârtejul cifrelor, a militarului cu program cazon și, la anii când orice femeie speră să își aibă soțul alături doar pentru ea, bucurându-se împreună de copii și nepoți, devine soție de scriitor.

O misiune deloc ușoară, căruia însă, doamna Nelly Gociu i se dedică cu toată energia. Nu numai că își susține partenerul de viață lăsându-i răgazul necesar să își aștearnă pe hârtie fanteziile minții ținute în frâu atât de mulți ani, ci se așează alături de el la masa de scris, urmărindu-i fluența frazelor, corectându-i scăpările gramaticale și în primul rând fiind întâiul cititor și în același timp criticul sever al scriiturii în sine.

Și numai pentru atât, numele doamnei Nelly Gociu ar fi meritat să fie scris alături de cel al soțului său pe cărțile, nu puține la număr, având în vedere timpul scurt  -2010 – 2015 – în care au fost scrise și publicate: Din Văianu la Toronto, Cireșe amare, Maia, La vârsta senectuții și cartea pe care vreau acum să v-o prezint.

Mărturisesc că titlul cărții Copilul nedorit, mi-a produs o strângere de inimă atunci când l-am aflat de la autorul ei și al romanul Maia   – pe care după ce l-am citit, între noi s-a  țesut o legătură puternică  de prietenie – și deși l-am așteptat cu nerăbdare, am avut teama că această carte nu va mai avea, cel puțin pentru mine, rezonața celor anterioare.

Care ar fi putut fi tema unui asemenea roman, dacă nu una așa de mult perimată, în care o Ea se îndrăgostește de un El, pe care… și așa mai departe? Și chiar dacă povestea în sine ar avea ceva nou, ce m-ar mai atrage să citesc cartea când știu deja deznodământul?

Mă întrebam. Aveam să constat destul de repede, încă o dată în viață, că prejudecățile nu au niciodată un bun sfârșit.

Romanul Copilul nedorit al soților Nelly și Ion C. Gociu, nu face altceva decât să completeze seria cărților publicate până acum, întregind fresca societății românești așa cum o cunosc, cei doi din surse sigure.

Citind această carte, am avut impresia că mă aflam în fața unui album de familie în care o mână așezase rând pe rând fotografiile cu atâta dibăcie și măiestrie încât, sub privirile mele, ele au prins viață și m-au luat împreună cu ele într-un voiaj printre ani.

Am reușit ca pe parcursul celor 237 pagini să fac o călătorie în timp, începută în 1913, alături de Ion Găvănescu, „curier în cohorta Asociația Corpului Cercetășia Română,… copil de ţărani și bun de carte… dat la învățătură, ajungând institutor… Era fiul cel mai mare provenit dintr-o familie numeroasă, trei băieți și patru fete.” și terminată în 2008 alături de Cornelia -nimeni alta decât copilul nedorit – și Titi, soțul ei, doi pensionari ce „o duc bine că au pensii și nu au greutăți financiare – atât cât de modeste sunt – cu chibzuinţă le ajung gologanii” și „prevăzători cum au fost întotdeauna, au o locuință pe care o vor lăsa moștenire urmașilor… și două garsoniere, locul hărăzit de Cel de Sus pentru odihna lor veșnică”.

Nu vă voi dezvălui firul acțiunii pentru că ea merită urmărită de voi înșivă, dar va   avertizez că ea va trezi amintiri dureroase pentru cei care au trecut prin schimbările inumane ale societății românești de după război, iar celor tineri le vor aduce în atenție o lume necunoscută, pe care, cu siguranță o vor înțelege greu, dar asupra căreia este necesar să se aplece, să o cunoască în colțurile cele mai secrete ale ei, astfel încât niciodată să nu mai permită o întoarcere a roții, o întoarcere la o societate care mutilează suflete și caractere, îndepărtând omul nu doar de la condiția de ființă inteligentă și superioară, ci însăși de la regulile de viață a regnului animal.

Este de fapt și voința celor doi coautori, care nu au făcut altceva decât să își aștearnă pe hârtie trăirile lor și a familiei, din conștiința că nu au voie să permită așternerea prafului peste o istorie ce trebuie să ne-o asumăm și să o corectăm.

Creionând personajele ce formează familia Găvănescu și a locuitorilor dintr-un sat oarecare al Olteniei sau al României, ce se poate chema oricum, chiar și Măru  Roș, Nelly și Ion C. Gociu au scris, așa cum ei înșiși declară „o carte dedicată tuturor celor care au fost în situații asemănătoare și nu sunt printre noi, celor prezenți, precum și urmașilor!”

Pentru mine, această carte înseamnă mult mai mult. Prin ea și în ea am găsit dezvăluirea unui secret căutat de mii de ani despre longevitatea vieții și a cuplului, despre cum se poate trăi frumos și util chiar dacă în jurul tău totul este negru și deprimant, cum să lași urme de pași pe cărarea vieții, ce, urmărite și călcate de cei ce îți vin din spate îi vor duce spre țelul adevărat al vieții, al omului pe Pământ.

Vă mulțumesc Nelly și Ion C. Gociu pentru exemplul vostru de viață și de valori sufleteşti, vă doresc sănătate și putere să vă continuați drumul început, la vremea senectuții, cum vă place să spuneți, binecuvântându-ne cu alte povestiri de viață.

 (  Helene Pflitsch,  Membru Asociația Scriitorilor din România,   12 iulie 2015,  Wiehl, Germania )

Colegul nostru mai mare, col. (rtr.) Ion C. GOCIU, octogenar (n. 10 mai 1934), a  scos de sub tiparul editurii SOCIETATEA SCRIITORILOR MILITARI, Bucureşti, 2015  romanul COPILUL NEDORIT.
Acest nou volum ca şi precedentele, Din Văianu la Toronto, Cireşe amare, Maia, La vârsta senectuţii poartă amprenta sa de strălucit povestitor.
Copilul nedorit  este o cronică a familiei Ion Găvănescu, învăţător în satul Măru Roş, cronică ce se întinde pe trei generaţii. Romanul acesta  este şi o veritabilă  lecţie de istorie, o istorie zbuciumată a poporului român, încadrată între bornele temporale 1940 şi 1989. Cartea este un memorial. Să iertăm, dar să nu uităm!
Copilul nedorit mai este şi o lecţie de viaţă, o pildă, nu-i aşa, cât eşti tânăr şi puternic nu te gândeşti la anii din toamna vieţii. Este ilustrativ pasajul din carte, acela în care Ion Găvănescu rămas singur în ultima parte a vieţii,  îşi cerea  iertare ori de cât eori venea acasă fiică-sa Cornelia – „copilul nedorit”: „Doamne iartă-mă și dă-i sănătate acestui copil care, acum când sunt la neputinţă, din câte fete am crescut a rămas singura ce-mi poartă de grijă și permanent îmi aduce ce-mi trebuie. Odihnește-o doamne pe mama ei, că ea s-a opus să curme viața fetii care, acum parcă vrea să-mi dovedească dreptatea gestului mamei sale!”  Dascălul Ion Găvănescu –  figura centrală a romanlui-, întruchipează   învăţătorul de la sat – instituţie ce din păcate e pe cale de dispariţie. Nu ar trebui reinventată ci renăscută.
 ( Nicu Scutaru, 10 iulie 2015, Braşov )

19.11.2013  

Note de lector
Maia (vol. 1 si 2),  Ion C. Gociu, colecţia OPERA OMNIA

Coperta romanului MAIA
Coperta romanului MAIA

Ion C. Gociu reprezintă un caz special, în peisajul literar şi în contextul epicii narativ–ficţionale ale Gorjului. A debutat în 2010 şi, exact după trei ani, dilogia sa de succes imediat în plan editorial (Maia I: Calvarul Secolului XX, 2. Blestemul aurului) s-a retipărit la prestigioasa editură TipoMoldova din Iaşi, în la fel de semnificativa colecţie «OPERA OMNIA / ROMANUL DE AZI» şi numărând 574 pagini.
În ceea ce mă priveşte, ca titular pe Ştiinţele Comunicării al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pot sintetiza ca o trăsătură integralistă a acestei scrieri prozastico-fresciale că ea şi-a cucerit statutul de titlu încununat cu atributul izbânzii graţie mai ales unei sinteze remarcabile a celor patru paradigme comunicaţionale: structural-expresivă, formal-tranzacţională, relaţional-sistemică, fenomenologico-praxiologică.
Nu insist pe aceste componente (meta)teoretice ci pun accent pe alte dimensiuni ale temerarei întreprinderi scriitopice, iată, receptată, prompt, în mediul critic şi, mai nou, exegetic. Întâi şi întâi, romanul „Maia” – repet – e o vastă frescă social-politică şi istorico-economică. Pe canavaua ei autorul implementează, prelevează, individualizează personaje-simptom. Fiecare apariţie-portret în parte dislocă, alveolează, un tip-efigie al unei epoci, una mereu subminată de criză: morală, etică, estetică, etc., care, încărcat cu o menire, se achită de sarcină. O face în stilu-i caracteristic, ascunzându-şi, strategic, o pseudomediocritate călduţă, deşi pronia divină, fatalitatea, judecata de apoi îi dă replica ce se cuvine, impusă de intrigă, de context, de poziţionare spaţio-temporală și de tramă/dramă
Scos în excelentă înfăţişare grafică, romanul „Maia” impune un om, un complex de atitudini, un conglomerat de idei, mai toate interzise cândva. Asistăm la un atac frontal al mai multor tematici grele, dificile, imposibile: problema ţiganilor, drama evreiască, eşecul şi nostosul numite Basarabia, monstruozitatea dictaturii dejisto-ceauşiste, maladia, cancerul securisto-procustanizant/ostracizant.
Sigur că romanul, deşi e redactat în termenii celei mai evidente modernităţi dorice, ca notă dominantă, nu-şi refuză ispita postmodernă ori paradigma transmodernă (în definitiv – de ce nu? – şi pe cea metamodernă).
Aşa se derulează subiectiv/obiectiv lucrurile. Scriitura lui Ion C. Gociu e o venire în text şi o revenire din el. Ea simte imperios necesitatea motivării. Se revendică din aducerea aminte. Se distribuie contrapunctic „de pe Linie pe Deal” sau alternativ (intrare-surpriză).
Își arogă rolul de instanță supremă. Timpul în romanul „Maia” posedă anumite trăsături caracteristice, care indică natura fictivă a lumii romanești. Ne aflăm pe un tărâm ficționant. Autorul Ion C. Gociu și-a distrus volens-nolens identitatea lui separată și avem impresia că afirmația nu este făcută nici la trecut nici la prezent, dar și la trecut și la prezent.
Planurile se întrepătrund: cel real și cel oniric; sau se înglobează reciproc. Citez: „În spectacolul real, visa că plutește într-un abis, că dincolo de el se află limanul norocos al făgăduinței, un pustiu confuz de unde un Rabin sau un Moise, cu toiagul în mâini, îi făcea semne să se apropie.” Apoi survine comparația aglutinată: „Șatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, așa cum și-l imagina ea când asculta povestirile tatălui său în zilele de Peshah” , care se contopește metonimic (metaforic) pentru al transporta pe cititor fie în fantastic fie într-o meta- istorie a cărui filozofie transpare în fluxul narativ alterna(n)tiv: „Visul ei devenise o altă realitate.” (Vis versus realitate, – n. m. IPB).
Ion C. Gociu se comportă ca un pictor. Adică precum cel cu celebra precizare: „Aceasta nu este o pipă.” Și iată că mă surprind din postura de critic la întâmpinare, confundând pe a fi cu a reprezenta, ca și cum ar fi echivalente. La fel pare a înregistra memoriile unei persoane istorice, desigur invizibilă, trăitoare în spatele textului: unul însă obiectiv, redactat la persoana a treia, neutru, fără a arăta că s-ar fi angajat emoțional.
Stilul romanului este unul adecvat, alegerile ele însele adecvate; și este un stil totodată eficient. Dat fiind că scriitorul imaginativ nu se folosește de limbaj numai pentru a descrie un set de întâmplări existente ci și pentru a le interpreta, oarecum nevinovat, și a le restitui valoric, modul său de folosire denotativă a cuvintelor prezintă însemnătate estetică.
Dar Ion C. Gociu a asimilat conștient un paradox-truism: scriitorul imaginativ creează ceea ce descrie. De aici rezultă că fiecare exprimare imaginativă este o simbolizare adecvată experienței pe care o transmite, dat fiind că nu există nicio altă simbolizare posibilă a aceleiași experiențe.
Ne găsim într-o vorbire orală, argotică pe alocuri, populară pe de altele, specific țigănească unde e cazul. Odată spart codul limbii utilizate, prozatorul Ion C. Gociu își continuă aventura-i scriitoricească din postura de cititor implicit al faptelor, actelor, evenimentelor, abordate cu o luciditate imperturbabilă, cu o plăcere mereu motivată a artei microportretului, a detaliului care paradigmatizat construiește o atmosferă autentică, veridică, verosimilă.
Și totuși câte un personaj pierde noțiunea timpului exact, ca-n ficțiunea postmodernistă, fragmentarizată, transversalizată, aceea care are ca trăsătură esențială schimbarea dominantei. Adică – (mă) excplic – imaginea istoriei literare va trebui și ea să se schimbe substanțial căci, cu asemenea noi opere, devine incomparabil mai bogată ori măcar mai completă însăși istoria României, rescrisă (rescriptibilă) integral după 1990.
Funcția estetică, fiind o dominantă transistorică, se grefează pe o artă verbală ușor accesibilă lectorului de azi, unul inerent grăbit (dar nu comod) urmând să se dumirească asupra (non) adevărului romanesc din perspectivă ontologică și dinspre orizontul unei lumi posibile cu sublumii (zise și domenii narative). „Tensiunea și disparitatea dintre sublumile diferitelor personaje și dintre sublumile lor și lumea ficțională „reală” sunt cele care au format baza poeticii epistemologice moderniste și, înaintea acesteia, a celei realiste” – afirmă Brian McHale.
În replică, Ion C. Gociu estompează granițele externe ale ficțiunii, ne provoacă, sugerându-ne că epiderma ficțiunii sale nu este o membrană impermeabilă ci semipermeabilă. Departe de a fi bine definite și izolate, granițele ficțiunii în „Maia” par să fie accesibile, reînnod un fir anterior, în mod variat, uneori ușor de încălcat respectând tipurile diferite de constrângeri în contexte diferite și multiple cunoașteri.
Ca atare Marița se transpune într-un preludiu sexual, inspirată de o fotografie a altei femei. În Transnistria, Trifon Mogoș începe să aibă convingeri proprii și să se ascundă dezertând din calvarul isoriei urmând „jocul destinului” printre membrii unei șatre de lăieți. Aici își întemeiază o familie, traversează infernul de la Suha Balca…
Prozatorul caută semnificații peste tot avansând – repet modelizator – în construirea socială a (i)realității pe zone. Dar ce este o zonă? Spațiile pe care scriitura imaginată le traversează, prin simplu fapt de a le fi traversat într-o ordine inteligibilă, constituie o zonă heterotopică. Fiecare zonă în parte este renaturalizată încât implantul sau transplantul de fantezie auctorială să nu deruteze masa de cititori doritori de asemenea incursiuni (explorări) în interiorul romanului – în – sine. Zonele se juxtapun halucinant, ba chiar se suprapun, înlăuntrul lor totul și toate se derulează când lent când precipitat, când onest când „mincinos”, când apocrif (o figură istorică poate să iasă dintr-un hotel al lumii reale și să intre într-o casă ficțională) când legitimizat.
Astfel procedând, Ion C. Gociu, când survin asemenea deplasări, o barieră ontologică, dintre real și ficțional, dintre câmpul extern de referință și cel intern – a fost transgresată. Ba mai mult, cusătura dintre realitatea istorică și ficțiune este și nu este în evidență, făcând tranziția de pe un tărâm pe altul cât mai normală, alteori cât mai șocantă, prin contrazicerea vizibilă a documentelor publice ale istoriei oficiale de sub dictatură, fie ea carlistă, antonesciană, dejisto-ceaușistă etc.
Ca să închei: romanul „Maia” e o întreprindere curajoasă, a unui om tradițional, dar pregătit pentru orice eventualitate. Vocea sa străbate etnografia către orice posibilitate de a se manifesta („- Om trăi ș-om vedea! – spuse Mărgăreta cu tonul vocii potrivit pentru a pune capăt discuției”, pag. 121.) Constrânse, realemele (neologism lansat de Itamar Even-Zohan –n.m. IPB) istorice, culturale, compatibilizate cu realul demascat, vehiculate de Ion C. Gociu, ne obligă la o moralitate severă, la o etică demistificatoare.
Atrocitățile comise față de țigani, evrei, români trebuie să ne interzică orice confort choral. Ele vor fi nu numai amendate ci pedepsite exemplar. Asemenea elemente umanoide criminale (măști ale răului absolut al istoriei) îl întristează profund pe autor, îl revoltă în subsidiar. Iar sancțiunea supremă e moartea. Moartea reinstaurează domnia binelui, ordinea stricată, legea dreptății.
Ion Popescu-Brădiceni

19.03.2012

In exlusivitate pentru noi, inainte de iesirea de la tipar,  romanul Maia, autor dl. col. (r) Ion Gociu

Coperta cartii MAIA, autor Ion Gociu

Maia (1) – coperta
Link pentru cartea in format electronic:
MAIA – volumul I

Cronica:

Afirmat foarte recent cu o proză memorialistică, pliată atât pe realităţi sociale cât şi pe o indelebilă experienţă biografică (Din Văianu la Toronto, 2010), prozatorul ION C. GOCIU (n. 1934) a reconfirmat din plin valoarea debutului cu volumul de nuvele Cireşe amare (2011), înscriindu-se, în acest sens, pe o tradiţie a prozei gorjeneşti, coborâtoare din Nicolae al Lupului şi ajungând, prin Sabin Velican, Constantin Uscătescu, Iunian Th. Ciobanu, la scriitori mai recenţi, unii din ei optând pentru alte tehnici şi inginerii narative.
Densul roman al concitadinului nostru ne-a amintit, atât prin tematică cât mai ales prin destinul itinerant al personajelor, de nuvela „Drumul Sevastopolului” al scriitorului Sabin Velican (1941), de romanul „Golgota, dragostea mea” (1995 ) de Constantin Uscătescu, ba chiar de Memorialul de război în Răsărit (scris înainte de 1989), încă inedit, al prozatorului Iunian Th. Ciobanu, necunoscute încă de scriitorul în cauză… Ceea ce aduce, însă, nou autorul Maiei este, fără putinţă de tăgadă, problematica de substrucţie social-politică a unor etnii, pe care înfloreşte o frumoasă poveste de viaţă şi de moarte, de-a dreptul senzaţională, culeasă din anii de răstrişte şi teroare ai războiului (1941-1944), cu prelungiri până în zilele noastre. Probabil volumul următor va surprinde mai bine viaţa social-politică a romilor, cu accent pe a doua generaţie…
În cazul dlui Ion C. Gociu, avem de a face cu un autor de concepţie clasică, foarte interesant, atent nu numai la conţinutul inedit al evocării dar şi la construcţia textului narativ în ansamblu, registrul diegezei „dorice” întreţesându-se cu subiectivismul consemnărilor jurnaliere, în binecunoscuta convenţie a genului. E, altfel zis, vorba de o proză foarte bine dozată ficţional şi episodic, impresia de autenticitate fiind puternică şi plină de antren. Avem aici, in extenso, drama unei familii de supravieţuitori, în care se reflectă accidente, mentalităţi, conştiinţe şi ideologii proprii unui întreg secol românesc.
Maia este un roman social şi de moravuri, inspirat din realităţile crude ale dictaturii antonesciene, evocând pogromul din 1941 şi deportările ţiganilor nomazi şi sedentari, din 1942-1943, în Transnistria. Eroina, fiica unei familii de evrei din Iaşi, adoptată prin forţa împrejurărilor de o şatră de lăieţi din părţile Ciulniţei ce va fi deportată dincolo de Nistru, în lunca Bugului, îl va cunoaşte pe Trifu din „şatra lui Mihai”. Bărbatul, mai în vârstă decât adolescenta, nu era altul decât ţăranul român Trifon Mogoş, care, abandonând , în împrejurări tragice, marşul forţat al armatei române spre Răsărit, îşi găsise şi el refugiul în anonimatul nomad de pe lângă localitatea transnistreană Suha Balca, devenind mai apoi bulibaşă. Împovărată cu modul de viaţă impus şi sub această identitate, tânăra familie are de înfruntat mari lipsuri şi prejudecăţi etnice, revenind în cele din urmă pe meleagurile româneşti. Dat mort şi declarat erou, Trifu nu poate să-şi declare identitatea şi să revină în satul natal, unde Mărgăreta îi ţinuse soroacele şi primea cuvenita pensie. Iar când Maia, prin 1950, încearcă să clarifice lucrurile şi să-şi caute astfel dreptatea, apelând la un căpitan de securitate, de etnie evreu ca și ea, constată că noul regim instalat în România postbelică nu-i va putea ajuta cu nimic, dimpotrivă, odios şi absurd, le pune viaţa în primejdie (urmând, ca prin 1960, sa relanseze o politică a stabilizării şi integrării nomazilor).
Devenită studentă la Conservatorul din Bucureşti, Brânduşa, fata Maiei, îşi va cunoaşte fratele vitreg, devenit inginer, împărtăşindu-i întreaga istorie a familiei. Tânărul Petrică Mogoş, venit să-şi viziteze mama la Valea Mare, cunoscuse acolo pe lăieţele Mariţa şi Brânduşa, dar va avea surpriza de a citi, la Bucureşti, însuşi jurnalul ţinut de Maia (pe numele de lăiață Marița) de-a lungul anilor de prigoană. Adevărul, răscolitor şi crud, este, de fapt, un document de viaţă socială, bine dozat narativ, în creionări portretistice memorabile.
Paralel cu drama noului cuplu Trifu – Mariţa (alias Trifon – Maia), autorul evocă o lume autentică a satului românesc – localizarea are un caracter mai general, căci Valea Mare poate fi localizată atât în Gorjul tradiţional, cât şi în alt sat românesc, situat „la aproape 30 de km de târg”…
Descrierile de locuri şi oameni, de obiceiuri şi mentalităţi, din care exultă o oarecare indignare nostalgică, însă fără paseismul şi idilismul semănătorist, precum şi aducerea în pagină a unor specificităţi lexicale (ce-şi găsesc explicarea, de fapt, într-un Glosar final, destul de sugestiv într-o posibilă localizare), conferă lucrării savoare şi autenticitate, naturaleţe şi spirit de observaţie.
Maia este un roman bine scris, de o cursivitate surprinzătoare în declicurile sale episodice, aducând în literatură anii războiului din urmă cu acea sarabandă a nenorocirilor abătute peste etnii şi popoare, într-o încleştare incriminantă şi absurdă. Prelungirea acţiunii până în zilele noastre este destul de grăitoare pentru destinul unei comunităţi, parte integrantă a societăţii româneşti, a cărei problematică rămâne în continuare de actualitate.

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA
Târgu-Jiu
12 februarie 2012

***

coperta MAIA vol.II 1600px
Coperta romanului Maia (vol 2)

Link pentru cartea in formatul electronic:
MAIA -volumul 2
Cronica aparuta in  ziarul Gorjeanul din  14 martie 2013 :
Semnal editorial – Ion C. Gociu – Romanul „Maia”, volumul 2, confirmarea maturităţii narative  

Pe scriitorul colonel în rezervă Ion C. Gociu îl ştiu încă de pe vremea când se ascundea sub pseudonimul Mugurel Pădureanu-Coarba, dacă nu mă-nşel, la debutul său cu cartea de memorii „Din Văianu la Toronto”.

Una extrem de originală, chiar dacă titlul pare inspirat, ori chiar şi este, din jurnalul de călătorii „De la Bârca la Viena”, al imensului poet, prozator şi publicist Adrian Păunescu. Substanţa narativă a celui revenit la numele real de Ion C. Gociu a continuat să facă furori prin volumul de nuvele şi povestiri „Cireşe amare”, pentru a exploda de-a dreptul prin apariţia romanului de excepţie _ MAIA, volumul 1. Volum ce s-a bucurat de o extraordinară primire din partea criticii literare şi care-şi aşteaptă nu doar traducătorii în alte limbi, ci şi, mai ales, scenaristul capabil să producă o punte spre un film, ce ar fi memorabil. Nu numai pentru fineţea descrierii vieţii nomazilor, dar şi pentru suferinţele evreilor din România în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Ca un prim lector al celui de-al doilea volum al romanului MAIA, apărut în 2013, dar dintr-o chichiţă a editurii Societatea Scriitorilor Militari, taxat drept apărut la Bucureşti, în 2012, depun mărturie că nu-i aşa. Numai ISBN-ul editurii fusese păstrat din anul 2012!

Şi ca să nu mă lungesc inutil, să-i dau cuvântul criticului şi istoricului literar Zenovie Cârlugea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care nota: „Dacă primul volum sta sub semnul idilicului plin de culoare şi istorie, cel de-al doilea s-ar regăsi sub acela al dramaticului factologic şi senzaţionalului imprevizibil. Felul în care diegeza se întreţese cu dialogul şi descrierea, sub semnul <<doricului>>, evocarea unor episoade realizate a-cronologic în economia narativă, prin reveniri şi reîntoarceri în timp, fără a pierde din vedere o anumită cursivitate a textului, precum şi încercarea de a strânge toate apele acestui palpitant scenariu în albia unei viziuni în care literatura şi viaţa se amestecă până la a se confunda – toate acestea propun cititorului un roman antrenant, plin de surprize, scris cu talent şi cu acea învăluirea de umanism, dincolo de care destine memorabile şi epoci revolute îşi joacă, pe învolburatele pânze ale istoriei, adevărata lor dramă.”
Şi cartea a doua se citeşte pe nerăsuflate, ca şi prima. De preferat ar fi să le citiţi pe amândouă. Veţi avea surpriza descoperirii unuia dintre cei mai valoroşi prozatori contemporani ai României.

ION PREDOŞANU

Anunțuri

5 gânduri despre “Cronici, note de cititor

  1. Ion C. Gociu

    Însemări de lectură – Pro Maia Gorjeanul
    Marți 22 Mai 2012 CULTURĂ PAG. 11
    Afişări: 81 , ISSN 1221-0129

    Afirmat foarte recent cu o proză memorialistică, pliată atât pe realităţi sociale cât şi pe o indelebilă experienţă biografică (Din Văianu la Toronto, 2010), prozatorul ION C. GOCIU (n. 1934) a reconfirmat din plin valoarea debutului cu volumul de nuvele Cireşe amare (2011), înscriindu-se, în acest sens, pe o tradiţie a prozei gorjeneşti, coborâtoare din Nicolae al Lupului şi ajungând, prin Sabin Velican, Constantin Uscătescu, lunian Th. Ciobanu, la scriitori mai recenţi, unii din ei optând pentru alte tehnici şi inginerii narative.
    Densul roman al concitadinului nostru ne-a amintit, atât prin tematică, dar cât mai ales prin destinul itinerant al personajelor, de nuvela „Drumul Sevastopolului” a scriitorului Sabin Velican (1941), de romanul „Golgota, dragostea mea” (1995 ) de Constantin Uscătescu, ba chiar de Memorialul de război în Răsărit (scris înainte de 1989), încă inedit, al prozatorului lunian Th. Ciobanu, necunoscute încă de scriitorul în cauză… Ceea ce aduce, însă, nou autorul Maiei este, fără putinţă de tăgadă, problematica de substrucţie social-politică a unor etnii, pe care înfloreşte o frumoasă poveste de viaţă şi de moarte, de-a dreptul senzaţională, culeasă din anii de răstrişte şi teroare ai războiului (1941-1944), cu prelungiri până în zilele noastre. Probabil volumul următor va surprinde mai bine viaţa social-politică a romilor, cu accent pe a doua generaţie…
    In cazul dlui Ion C. Gociu, avem de-a face cu un autor de concepţie clasică, foarte interesant, atent nu numai la conţinutul inedit al evocării, dar şi la construcţia textului narativ în ansamblu, registrul diegezei „dorice” întreţesându-se cu subiectivismul consemnărilor jurnaliere, în binecunoscuta convenţie a genului. E, altfel zis, vorba de o proză foarte bine dozată ficţional şi episodic, impresia de autenticitate fiind puternică şi plină de antren. Avem aici, in extenso, drama unei familii de supravieţuitori, în care se reflectă accidente, mentalităţi, conştiinţe şi ideologii proprii unui întreg secol românesc.
    Maia este un roman social şi de moravuri, inspirat din realităţile crude ale dictaturii antonesciene, evocând pogromul din 1941 şi deportările ţiganilor nomazi şi sedentari, din 1942-1943, în Transnistria. Eroina, fiica unei familii de evrei din Iaşi, adoptată prin forţa împrejurărilor de o şatră de lăieţi din părţile Ciulniţei ce va fi deportată dincolo de Nistru, în lunca Bugului, îl va cunoaşte pe Trifu din „şatra lui Mihai”. Bărbatul, mai în vârstă decât adolescenta, nu era altul decât ţăranul român Trifon Mogoş, care, abandonând, în împrejurări tragice, marşul forţat al armatei române spre Răsărit, îşi găsise şi el refugiul în anonimatul nomad de pe lângă localitatea transnistreană Suha Balca, devenind mai apoi bulibaşă, împovărată cu modul de viaţă impus şi sub această identitate, tânăra familie are de înfruntat mari lipsuri şi prejudecăţi etnice, revenind în cele din urmă pe meleagurile româneşti. Dat mort şi declarat erou, Trifu nu poate să-şi declare identitatea şi să revină în satul natal, unde Margareta îi ţinuse soroacele şi primea cuvenita pensie. Iar când Maia, prin 1950, încearcă să clarifice lucrurile şi să-şi caute astfel dreptatea, apelând la un căpitan de securitate, de etnie evreu ca si ea, constată că noul regim instalat în România postbelică nu-i va putea ajuta cu nimic, dimpotrivă, odios şi absurd, le pune viaţa în primejdie (urmând, ca prin 1960, sa relanseze o politică a stabilizării şi integrării nomazilor).
    Devenită studentă la Conservatorul din Bucureşti, Brânduşa, fata Maiei, îşi va cunoaşte fratele vitreg, devenit inginer, împărtăşindu-i întreaga istorie a familiei. Tânărul Petrică Mogoş, venit să-şi viziteze mama la Valea Mare, cunoscuse acolo pe lăieţele Mărita şi Brânduşa, dar va avea surpriza de a citi, la Bucureşti, însuşi jurnalul ţinut de Maia (pe numele de lăiaţă Mărița), de-a lungul anilor de prigoană. Adevărul, răscolitor şi crud, este, de fapt, un document de viaţă socială, bine dozat narativ, în creionări portretistice memorabile.
    Paralel cu drama noului cuplu Trifu – Mărița (alias Trifon – Maia), autorul evocă o lume autentică a satului românesc – localizarea are un caracter mai general, căci Valea Mare poate fi localizată atât în Gorjul tradiţional, cât şi în alt sat românesc, situat „la aproape 30 de km de târg”…
    Descrierile de locuri şi oameni, de obiceiuri şi mentalităţi, din care exultă o oarecare indignare nostalgică, însă fără paseismul şi idilismul semănătorist, precum şi aducerea în pagină a unor specificităţi lexicale (ce-şi găsesc explicarea, de fapt, într-un Glosar final, destul de sugestiv într-o posibilă localizare), conferă lucrării savoare şi autenticitate, naturaleţe şi spirit de observaţie.
    Maia este un roman bine scris, de o cursivitate surprinzătoare în declicurile sale episodice, aducând în literatură anii războiului din urmă, cu acea sarabandă a nenorocirilor abătute peste etnii şi popoare, într-o încleştare incriminantă şi absurdă. Prelungirea acţiunii până în zilele noastre este destul de grăitoare pentru destinul unei comunităţi, parte integrantă a societăţii româneşti, a cărei problematică rămâne în continuare de actualitate.
    Prof.dr. Zenovie Cârlugea
    Tags: Constantin Uscătescu, Golgota Dragostea mea; Ion Gociu Memorialul de Război în Răsărit Pro Maia, Sabin Velican

  2. Mulţumesc, domnule Ion C. GOCIU, pentru darul literar oferit cititorilor blogului absolvenţilor LM 1969!
    Am găsit în roamnul Maia drama unor suflete lovite crunt de vicisitudinile unor vremuri când ura împotriva evereilor şi a ţiganilor era ridicată la rang de politică de stat.
    Am regăsit talentul de povestitor din cărţile : „Cireşe amare” şi „Din Vaianu la Toronto”.
    În această a treia carte, Maia, autorul a ridicat arta de povestitor până acolo unde se întrepătrunde cu muzica, poezia şi pictura. Maia este o înşiruire de icoane în cuvinte. Am găsit în acest roman câteva scene de un dramatism zguduitor, cum ar fi:
    Maia, o fata cu o copilărie frântă brusc, priveşte îngrozită cum trupurile neînsufleţite ale părinţilor ei sunt aruncate din tren, ca stârvurile unor câini; Trifon, alias Trifu, nu înţelege de ce trebuie să moară, departe de ţară, în stepa calmucă şi ia hotărârea nu numai să dezerteze ci să-şi schimbe identitatea;
    Petrică află din jurnalul scris de Maia, că tatăl său, eroul căzut la datorie dincolo de Nistru, trăieşte…

    iar Trifu …este aşadar tatăl meu, mort în război, pentru care mama a primit şi mai primeşte pensie! Păi dacă s-ar afla, ar fi o nenorocire! Să fii pus să plăteşti tot ce ai primit o viaţă pentru un erou, care n-a fost erou, ci dezertor… Şi a mai luptat şi în Răsărit. Dar dacă n-a vrut să lupte şi ruşii au învins, de ce mai stă ascuns? Ofiţerii comandanţi de unităţi au fost băgaţi în puşcării, nu au primit pensii. Doamne fereşte! Cred că acesta-i motivul, dar cum şi-a încropit el identitatea ţigănească? Sau nici acum nu are buletin de identitate?

    Întrebări fără răspuns, deoarece în finalul romanului, Trifon moare. Nici eu nu mă aşteptam la acest final, în timp ce citeam îmi imaginam cum va arăta scena când el se va întâlni cu soţia, văduvă de război şi cu fiul său, un băiat chipeş şi inteligent, inginer la Semănătoarea…

    Felicitări! Vă doresc multă sănătate şi poftă de scris pentru partea a doua a romanului Maia!

    Nicu Scutaru

    1. Ion C. Gociu

      Am onoarea să vă salut domnule Nicu,
      Aprecierea dvs. mă onorează și-mi dă satisfacția unui lucru bine făcut și vă mulțumesc. Regret, că eu, colegul mai mare, nu-i cunosc personal, ca să le mulțumesc direct celor din Promoția 1969, pentru încurajările pe care mi le-au făcut în urma publicării unor pasaje pe Blogul promoției, din romanul „Din Văianu la Toronto” publicat în 2010. Altfel rămâneam necunoscut și timpul nu are răbdare. Mă gândesc la scriitura mea nerealizată măcar în cei 20 de ani ca pensionar și cea din viitor , dacă o mai fi și la vârsta pe care am atins-o.

    1. Gociu Ion

      Mulțumesc domnule Nelu. Sper să aveți timpul necesar să recitiți tot conținutul. Glosarul vă ajută pentru cuvintele regionale și cele țigănești.
      Autorul Ion C. Gociu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s