…e Eminescu…

Prof.Camelia Zamfira
Mihai Eminescu (15 ian.1850-15 iun.1889)

“Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei”

De acolo venea Mihai Eminovici (“botezat” literar de Iosif Vulcan în 1866), din raiul aspiraţiilor geniului său către absolut.
Vorbitor de la cîţiva ani de limbă germană şi format ca autodidact la şcoala gînditorilor germani, Arthur Schopenhauer şi Immanuel Kant, a parafrazat pe cel dintîi, explicînd înţelesul alegoric al poemului “Luceafărul”: “… dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pămînt, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte , dar n-are nici noroc”.
Sub aceste auspicii s-a desfăşurat scurta şi fulminanta existenţă a celui e a fost “omul deplin al culturii române”(Constantin Noica).
El nu a fost fericit şi nici nu a fericit vreodată pe cineva. A iubit femeia ca proiecţie a aspiraţiilor sale către ideal. A fost veşnic îndrăgostit: de Veronica Micle, de Cleopatra Poenaru ,căreia i-a dedicat poezia “Pe lîngă plopii fără soţ”, de Mite Kremnitz,căreia i- a dedicat şi i-a citit poemul “Atît de fragedă”. Aceasta era soţia doctorului lui Carol I şi cumnata lui Titu Maiorescu. Doctorul Kremnitz era fratele primei soţii a lui Maiorescu ,Clara Kremnitz, devenită prin căsătorie Clara Maiorescu.( Spre bătrîneţe, Maiorescu a părăsit-o căsătorindu-se, cu fast şi ridicol, cu Ana Rosetti, cu care i-a fost chiar mai rău decît cu prima soţie!)
Pe Mite Kremnitz a cunoscut-o prin intermediul lui Maiorescu care îl recomandase ca profesor de limba română pentru ea şi principesa Elisabeta (soţia lui Carol I).
Veronica Micle a fost o apariţie meteorică în viaţa lui lipsită de bucurii. Tînăra soţie a vîrstnicului rector al Universităţii din Iaşi, Stefan Micle, a lăsat,poate, fără să vrea , o “umbră adîncă “ asupra vieţii poetului: “Nici tinereţea ta, nici frumuseţea ta, nici virtuţi sufleteşti, nici graţii fizice, nu au fost cauza acelei simţiri care a aruncat o umbră adîncă asupra vieţii mele întregi. Adesea, există enigme matematice pentru a căror dezlegare îţi trebuie o cifră necunoscută, adesea un complex de cazuri se dezleagă printr-o singură cauză necunoscută. Astfel, viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru mine şi pentru toţi cunoscuţii mei, ştiu că nu are înţeles fără tine.” Majoritatea poemelor au fost inspirate de ea.(Amintesc “Departe sînt de tine”).
Ca poet, Eminescu a debutat în 1866 cu poezia “La mormîntul lui Aron Pumnul”, apărută în broşura “Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” de la Cernăuţi. In acelaşi an a trimis la revista “Familia” a lui Iosif Vulcan poezia “De-aş avea”. Acesta i-a fost naşul literar.In 1867 a publicat tot la “Familia” poezia “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.
Poet, se pare că fusese de mic. La 9 ani a fost trimis de autoritarul său tată la Cernăuţi la National Hauptschule, însă “tîlharul” fugea de la şcoală. După absolvirea cusului primar, a fost înscris la Ober-Gimnasyum, iar în 1866 a părăsit definitiv şcoala. A pribegit prin ţară cu trupe de teatru, rupînd orice legătură cu familia. “-Ce au cu mine? Pîinea nu le-o manînc şi pragul nu li-i calc!”. Ofensa pe care i-o aducea tatălui era însă de neiertat. Ajuns la Botoşani cu o trupă de teatru, “tîlharul” a fost capturat , adus acasă şi trimis la Viena, ca student “auditoriu” pentru că nu avea diploma de bacalaureat.
In 1870 a trimis revistei “Convorbiri literare” poeziile:”Venere şi Madonă”, şi “Epigonii”, apoi, în acelaşi an, “Făt-Frumos din lacrimă”. Iacob Negruzzi, apoi Maiorescu au intuit genialitatea tînărului de 20 de ani. L-au primit în cercul exclusivist de la “Junimea”. Intre anii 1872-1874 a fost trimis cu o bursă din partea Societăţii literare “Junimea” la Berlin pentru a obţine un doctorat în filosofie. A studiat foarte mult, dar pentru a se cultiva el însuşi, nu pentru a obţine titluri academice, faţă de care era total dezinteresat.La 1 septembrie 1874 s-a întors în ţară şi a fost numit, cu sprijinul lui Maiorescu, director la Bibliotecii Centrale din Iaşi. In urma unei conspiraţii, sau mai bine-zis, “lucrături”, a fost destituit. A fost apoi revizor şcolar în judeţele Vaslui şi Iaşi, împrejurare în care l-a cunoscut pe Ion Creangă. In 1876, guvernul conservator a căzut de la putere, iar el şi-a pierdut postul. A fost apoi corector la ziarul “Curierul de Iaşi”, numit de poet “foia vitelor de pripas”, fiindcă ziarul avea o rubrică în care se anunţau vitele pierdute. Aici i s-a sugerat să semneze un articol laudativ la adresa primarului oraşului Iaşi. Eminescu şi-a dat demisia şi a rostit: “Eu sunt un om mîndru şi nu mă amestec cu orişicine!”
In 1877 a venit la Bucureşti şi a lucrat la oficiosul Partidului Conservator “Timpul”. In redacţia ziarului se aflau Caragiale şi Slavici, iar în spatele tuturor, atotputernicul Titu Maiorescu. Partidul Conservator s-a aflat în opoziţie între 1876-1888. Perioada a fost cunoscută sub numele de “marea guvernare liberală”. In fine, îngrijoraţi că liberalii nu se mai urnesc de la putere, conservatorii au organizat “revolta spontană” , cunoscută sub numele de “marile răscoale ţărăneşti din 1888”. (!) Tăranii ajunseseră un fel de proletari rurali. Nu mizeria lor i-a impresionat pe conservatorii aflaţi în opoziţie, după cum nu-i impresiona nici pe liberalii aflaţi la guvernare, ci bazinul electoral pe care îl constituia această masă majoritară analfabetă şi lipsită de un minimum de mijloace de existenţă. Guvernul liberal a căzut,iar la putere au venit conservatorii. Junimiştii se aflau printre ei: Titu Maiorescu , Petre Carp, Theodor Rosetti.
Am făcut această scurtă prezentare socio-politică pentru a mă referi la poziţia lui Eminescu – jurnalistul de excepţie.
Venind la Bucureşti, a fost neplăcut impresionat de murdăria jocurilor politice, de politica externă a Romaniei de veşnic vasal, şi, în înflăcărarea lui naţionalistă ( de multe ori ultranaţionalistă!), îşi exprima punctul de vedere în ziarul „Timpul”, contrariind nu numai pe liberali, dar şi pe conservatori. A rămas celebră expresia lui Petre Carp, care se plîngea că atitudinea lui Eminescu scandaliza cancelariile occidentale: „Si, mai potoliţi-l pe Eminescu!”.
Si l-au potolit! In dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, Eminescu a ieşit pentru totdeauna din viaţa publică, fiind sechestrat într-o … baie publică! El a fost condus acolo de ziaristul Grigore Ventura , de la „L Independence Roumaine”. Ventura fusese modelul lui Caragiale pentru Rică Venturiano: fanfaron şi superficial. Fiica lui, Marioara Ventura,a fost o cunoscută actriţă. Ce s-a întîmplat cu adevărat, nu se va şti niciodată. Cert că Eminescu supăra teribil cu articolele sale pe mai marii vremii, fie ei de la putere sau din opoziţie, prin poziţia sa fermă.
După „episodul” din 28 iunie 1883, Maiorescu l-a trimis la Institutul „Oberdoebling” din Viena. De acolo, Eminescu i-a trimis timide scrisori, anunţînd că se simte bine, că îi mulţumeşte pentru sprijin
şi că ar dori să se întoarcă în ţară. Era începutul sfîrşitului.
Cît fusese redactor -şef la „Timpul”, fusese extrem de exigent. Verifica personal telegramele de la agenţiile străine, uita să mănînce, fuma, mînca mere şi lucra. Nu a avut mari lipsuri materiale. Ziariştii erau bine plătiţi, iar, dacă se amîna plata lefurilor, acestea se dădeau retroactiv.Nu mizeria materială l-a exasperat, ci mizeria morală a unei societăţi căreia nu i s-a putut adapta. Inchis la fire, introvertit, nu înţelegea permanenta jovialitate lipsită de saubstanţă a „regăţenilor”. A fost prea serios, prea conştiincios şi prea pretenţios pentru a accepta compromisuri. A blestemat şi s-a blestemat:
„Eu, pînă a veni în această ţară, aveam inima curată şi mintea deşteaptă. N-ar mai putrezi oasele cui a dat nume ăstei ţări în care cuvîntul nu-i cuvînt, amorul nu-i amor”. Il consiliase pe Maiorescu în legătură cu relaţia sa cu Veronica. Maiorescu îi purta o veche şi statornică ranchiună Veronicăi şi i-a „recomandat” să nu se complice într-o relaţie matrimonială pentru că mijloacele materiale nu-i permit, iar Caragiale i-a spus că şi el avusese acces la farmecele ei. Eminescu nu i-a mai vorbit niciodată.
Prietenului Chibici-Rîvneanu, care îl invitase la el, îi scria că îi este greu să plece, că are resurse materiale limitate şi obligaţii de redactor:” Dar n-am cu ce veni! De aceea, nu ţi-am răspuns pînă azi. ( …) Acum, aştept telegramele „Havas”, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc!”
In această perioadă a scris marile şi sale poeme: filosofice, evocatoare ale evenimentelor de la 1848, cosmogonice, erotic. Nu le mai pomenesc fiindcă sînt arhicunoscute.
Surprinzător în existenţa sa a fost şi faptul că , în timpul vieţii sale, nu i-a apărut nici măcar un volum de versuri. Acesta a apărut în ediţie „Princeps”, în toamna anului 1889. Maiorescu a scris un impresionant articol, „Eminescu şi poeziile lui”, în care elogia personalitatea şi cultura europeană a lui Eminescu şi rostea cuvinte profetice în legătură cu perenitatea operei şi impactul pe care îl avea asupra întregii culturi româneşti:
„Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică a secolului XX va începe sub auspicile geniului său şi forma limbei naţionale, ce a primit cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi la poetul Eminescu, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti”.
Eminescu era elogiat! Nu mai cerea nimic!
Murise, uitînd totul, uitat într-o casă de alienaţi mintal.
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi cîte o stea va vesteji pe cer, în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (G. Călinescu – „Viaţa lui Mihai Eminescu” –1932).

Anunțuri

5 gânduri despre “…e Eminescu…

  1. Dr. Aurelian Chibici

    Putin se scrie despre cine si de unde a fost Alexandru Chibici Revneanu. Dar stiu ca strabunicul meu bunicul lui Grigore, Stefan si Ilie Chibici, se numea Alexandru. Nu stiu prea multe despre el, dar stiu ca a fost un mare gospodar nepotii si stranepotii lui construind pe terenurile mostenite de la dansul, aproximativ 14 case, avand gradini de 20-25 ari sau chiar mai mult.
    Acesta se pare ca a fost bun gospodar, pentru ca incepand de la Chibici Ilie, pana la tereul detinut de fam Hostiuc, a sapat cinci iazuri mici, unde se puteau creste pesti in voie, dar nimanui nu i-a venit in cap sa-i continue gandirea.

  2. Felicitari pentru articol si pentru blog!

    EMINESCU SECRETUL POLITIC

    ECONOMISTUL MIHAI EMINESCU

    Aceste carti sint publicate cu CopyLIBER (au copierea, traducerea, difuzarea neingradite si gratuite).

    Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE asezati link-ul in browser si, apoi, apasati ENTER.

    1. Camelia Zamfira

      Pentru Lili!

      Mulţumesc mult pentru publicaţiile referitoare la Eminescu!
      Mulţumesc şi pentru aprecierea articolului. L-am recitit şi am constatat că am „sărit”, la rîndul 117, peste anul 1883, privind data apariţiei primului volum de versuri al poetului. Primul volum a apărut în 21 decembrie 1883, apoi celălalt în toamna lui 1889.
      Vă cer scuze pentru omisiune!

      Camelia

  3. Camelia Zamfira

    Maiorescu a fost o mare dezamăgire pentru mine. Invaţasem la şcoală că Maiorescu l-a sprijinit tot timpul pe Eminescu. Se pare însă că l-a folosit.
    Maiorescu a fost un deschizător de drumuri în cultura română,elev şi student silitor şi ambiţios, la 24 de ani obţinuse două doctorate, cu o instrucţie solidă dobîndită în Austria, Germania şi Franţa, dar veleitar şi vanitos.
    Eminescu venea din viitor, era un om cu desăvîrşire liber, avea o memorie şi o cultură excepţionale, asimilase mult cu „febrilitatea autodidactului” şi s-ar prea putea ca Maiorescu să se fi simţit oarecum inferior sub aspect cultural, mai ales că muncise enorm pentru a deveni cineva.
    Discuţiile pot continua!

  4. Nelu

    Se pare ca Maiorescu a fost cel care a organizat
    scoaterea din „viata” si internarea la ospiciu Sutu,
    contra unor sume de bani, a marelui Eminescu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s