Stei- orasul proiectat la Moscova

Sovieticii au construit orasul Stei in patru ani (1952-1956), transformand satucul cu nici 200 de case intr-un oras cu 25.000 de locuitori. Au fost ridicate zeci de blocuri si baraci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, doua scoli, o baza sportiva, restaurant si magazine. Sute de ofiteri sovietici si soldati au ajuns la Stei in toamna anului 1952, dupa vreo trei ani de inspectare a zonei de echipe de geologi din URSS. Steienii erau cunoscuti in toata depresiunea Beiusului ca fiind cei mai buni cultivatori de varza si castraveti. „Iaca, ma, c-o venit si scartavetii!”- le strigau cumparatorii din Beius, Vascau, Baita si Arieseni, unde isi vindeau marfa. Porecla de „scartaveti” au purtat-o decenii de-a randul. Fara pasiuni politice, localnicii se ghidau in viata dupa principiul „fie ce-o fi, numai sa ne lase lumea-n pace”.

A mutit „higheghea Draii”

Inainte cu vreo doua saptamani de a ajunge rusii la Stei, intr-o zi de duminica, pe cand oamenii se pregateau sa mearga la biserica, anuntul facut de tobosarul satului a scos toata suflarea in ulita. Cu o voce grava, plina de importanta, barbatul le-a spus consatenilor sai ca trebuie sa se grabeasca sa-si adune recoltele de pe camp, ca peste gradinile lor cu zarzavaturi se va construi un „maree oras”. Vestea a cazut ca un trasnet pe bietii tarani. Seara, la magazinul din sat care tinea si loc de camin cultural, cel mai renumit lautar din zona, „highighisul Draia”, n-a mai avut cui sa cante. A incercat doua-trei danturi, a jucat pruncul popii  cu fetele lui Balan, ca erau bogatasele satului, apoi tinerii s-au imprastiat care-ncotro. Seri la randul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la portile caselor ca sa intoarca problema pe toate fetele. Unora nu le prea venea sa creada, iar altii au jurat ca nu le vor da rusilor nicio bucata din pamantul stramosilor lor.

Dureroase aduceri aminte…

Tuturor le erau inca proaspete in minte ororile traite in timpul ultimului razboi, cand din cauza luptelor care s-au purtat in sat au fost nevoiti sa se refugieze prin paduri. „Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar tin minte si acum zilele si noptile grele petrecute in padurile din satul Hidisel, unde se refugiasera si alte familii; cele care aveau vite bune de jug au fugit prin partile Halmagiului. Satul era plin de soldati rusi care luau tot ce intalneau, vite, mancare, bautura, cotrobaind peate tot si nedandu-se in laturi de la nimic. Spre exemplu l-au impuscat pe Nichita Petris a Hijului pentru ca n-a vrut sa le dea o gaina”, povesteste profesorul Ioan Simedre, cel care, in calitate de director a condus mai bine de doua decenii destinele vechii scoli din Stei. In cumplitul razboi, profesorul Simedre, acum in etate de 75 ani. si-a pierdut tatal, el fiind crescut impreuna cu cei doi frati ai sai, doar de bunicul sau.

„Invazia” sau cum se „fabrica” un oras!

Vestea tobosarului din Stei a devenit certitudine intr-o zi insorita de toamna timpurie a anului 1952, cand un tren lung de nu i se vedea capatul s-a oprit in gara de langa gradina Teichi. Si pentru ca nu era ora la care trebuia sa vina marfarul dupa bustenii neamtului de la Berger, toti taranii de pe camp au lasat lucrul si au privit ciudata fieratanie. „Au venit rusii cat frunza si iarba. Si au inceput sa coboare din tren, si-au coborat si tot au coborat… pana ne-am saturat noi sa stam si sa ne tot uitam dupa ei. Au descarcat scanduri si materiale de constructie pe care le-au carat la marginea gradinilor cu varza din Tiguleasca, in Belgeasca, cum ii spuneam noi, cam pe unde se afla acum unitatea de pompieri si si-au ridicat acolo un fel de  orasel din baraci. In acelas timp , pe drum, in sat au intrat o gramada de masini de armata cu specialisti sovietici, care venisera cu avionul pana la Oradea, si imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au bagat buldozerele in haturile noastre si au inceput lucrarile din mai multe parti deodata. Bietii sateni s-au trezit cu toate zarzavaturile si culturile pline de scanduri si caramizi”, isi aminteste profesorul Simedre.

Orgii bahice si uraniu

Prima grije a elitei sovietice care venise la Stei a fost sa-si construiasca un local select chiar in centru viitorului oras. Restaurantul „Ardealul”, ridicat inaintea blocurilor de locuit, a fost pazit in toti cei zece ani cat a durat ocupatia sovietica, de soldati inarmati. In timp ce elita ruseasca chefuia pana in zori, sute de mii de tone de uraniu de la Baita au luat drumul Moscovei. Rusii erau al dracului de rezistenti la bautura, spun localnicii. Pentru aceeasi elita au fost construite blocuri cu doua nivele pe strada Lenin, unde era interzisa circulatia pentru a nu deranja. A urmat o baza sportiva si magazine exclusiviste, la care aveau acces doar cetatenii rusi. Pentru cei mai multi locuitori au fost construite blocuri de tip KD (cu pereti de panouri) si locuinte de tip BW (casute verzi de inspiratie nemteasca), pe fostele strazi Fruntasilor, Tineretului, Sportului, Eminescu etc. Tot in acea perioada s-au construit blocurile vechi (cu doua etaje) din cartierul Petrileni. In intregul sau, orasul Stei a fost proiectat la Moscova, de aceea strazile au o forma unica in tara, sunt paralele si deosebit de lungi. In 1952, cand rusii au inceput sa exploateze in Muntii Apuseni si sa construiasca orasul Stei, Departametul Uraniului functiona sub conducerea romano-sovietica cu titulatura „Sovrom-Kwartit”. Zacamantul de uraniu de la Baita se afla aproape de suprafata. Pentru extractia si transportul minereului rusii au folosit toate mijloacele posibile, tren, avion, masini, au angajat peste 20.000 mineri si au folosit aproximativ 10.000 de soldati. Materialul de la Baita se transporta cu masini de mare tonaj la Stei, unde era prelucrat in trei mori, apoi se ambala in cisterne speciale si se expedia cu vagoanele prin Halmeu. Zilnic plecau cate doua-trei garnituri de tren. Rocile care aveau un continut foarte mare de uraniu erau transportate cu avionul de pe aeroportul amenajat pe un deal in partea estica a orasului Stei. Potrivit datelor statistice in cei 10 ani rusii au dus de la Baita peste 300.000 tone de uraniu de cea mai buna calitate. Cu aceasta cantitate de minereu, reactorul de la Cernavoda ar putea functiona 300 de ani. In 1960 rusii au parasit Steiul si bazinul minier.

Statele de plata, semnate la carciuma.

Atrasi de mirajul castigului, la Stei au ajuns peste 17.000 oameni din toate colturile tarii. Multi dintre noii veniti au ales sa ramana. Cu toate ca minerii erau bine platiti, au fost putini aceia care au reusit sa-si incropeze cate o gospodarie mai rasarita. „Aproape toti cei care au lucrat la mina isi lasau salariile la birturi. Cum ieseau din sut intrau direct in carciuma si ajungeau acasa doar tinandu-se de garduri” isi aminteste unul din cei mai vechi carciumari din oras. Dupa plecarea rusilor mina a intrat in regim de exploatare strict secreta. In urma cu 10 ani exploatarea uraniului a incetat si prin hotarare de guvern in anul 2000 s-a transformat in Depozit National de Materiale Radioactve. Singura activitate care a ramas in sistem privat a fost extragerea molibdenului. Din cei 6000 de mineri care lucrau in mina, mai semneaza statele doar 25 de persoane.

Soarta orasului Stei in prezent.

Soarta urbei se afla acum in mainile generatiei nascuta odata cu orasul. Ex-ministrul Vasile Blaga a reusit sa repare o parte din abuzurile rusilor. Prin decizie a Prefecturii Bihor nr.210 din 5 iunie 1991, semnata de Blaga in calitate de prefect, cultivatorii de „scartaveti” expropriati au fost despagubiti sau si-au primit terenurile inapoi. Oamenii de afaceri Ioan si Viorel Micula au cumparat aproape toate obiectivele construite de rusi, fabrici, depozite,magazine, localuri. In prezent, trei sferturi din populatia activa a orasului lucreaza la firmele fratilor Micula, iar celalti asteapta sa prinda si ei un loc de munca. La Baita, liderul ortacilor, Alexandru Istoc,  se chinuie de unul singur sa intretina inca vie flacara unui lampas minier gata sa se stinga.

Printr-un decret in ianuarie 1956, satul Stei devine oras. Doi ani mai tarziu, in 1958, guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej ii da numele de „Doctor Petru Groza” iar in 1996 revine la vechea denumire, „Stei”.

dupa o monografie de Mariana Gavrila.

Publicat de Ioan Chiba

Anunțuri

14 gânduri despre “Stei- orasul proiectat la Moscova

  1. Dinu Gaber (dinugaber@yahoo.com)

    Prin anii ’80 am ajuns la Petru Groza (cautand Pestera Ursilor). In localitate era un mic hotel care fusese dat in folosintza in graba cu ocazia unui spectacol…
    Hotelul era gol si doamna de la receptie era sceptica in privintza cazarii noastre acolo: mi-a dat cheia de o camera sa vad daca imi convine. Camera era curata, avea grup sanitar…Spre uimirea ei am acceptat si dimineatza am plecat devreme spre pestera nestiind ca se deschide abia la ora 10. Eram deja al 5-lea la randul format la casa. Dupa ce am vizitat pestera, pe la ora 11 erau deja cateva sute de vizitatori la intrarea in pestera. Se intra in grupuri mici, cu pauze intre ele.
    Pestera a meritat ocolul de sute de kilometri, camera umeda de hotel. Am mai vazut pesteri in tzara si peste hotare: Postojna (Slovenia), Macoca (Slovacia), Meziad, Pestera Muierilor dar Pestera Ursilor o pun pe locul intai.

  2. Nelu

    @Mugurel Padureanu-Coarba,
    Mina Baita a adus un plus de bunastare pentru multe
    familii in anii ’50, dar a produs si multe tragedii.
    Imi amintesc, eram prin clasa a-IV-a si un coleg, a
    carui tata lucra la Baita, avea pachetelul cu mancare
    format din salam sau cîrnăciori, produse care pentru
    mine erau un vis prea îndepartat în acele vremuri.
    Din pacate tatal dînsului s-a stins timpuriu din viaţa,
    fiind lovit de boala de iradiatii.

  3. Mugurel Pădureanu-Coarba

    Una din cele mai frumose amintiri, mă leagă de acest oraș.
    În ziua de 4 august 1957, în clădirea confecționată din lemn de pe Strada Fruntașilor, botezată BV (bloc verde) nr.16, m-am logodit cu domnișoara Cornelia Șerbulescu, Nelly cum o alinta și o mai alintă familia și prietenii.
    O ce zi minunată pentru care am parcurs peste 700 km. din poligonul Capu Midia, unde eram în tabără pentru trageri antiaeriene.
    La vremea aceea forfotea de viață, se câștigau bani mulți,( eu aveam soldă 780, iar dânsa lua lunar în medie 1600) dar prea puțin se cunoștea pericolul ce-i paște. Datorita iradierii mi-au murit timpuriu, un cumnat, la doar 54 de ani și sora soției care lucra la laborarorul de analize la 58 de ani, chinuindu-se 8 ani.
    Pentru soție, i-am purtat noroc că am scos-o oportun din acel mediu. În acea toamnă am facut cununia la Tg.Jiu și acum scriu, mulțumindu-i domnului Ioan Chiba pentru scoaterea de sub văl a unei amintiri, citindu-l.

  4. Nelu

    Probabil „Repetabila Povara”!
    Ilie a trecut in luna iunie prin tara „scartavetilor”, dar nu a
    poposit la restaurantul „Ardealul” pentru a sevi un „toros”
    (varza cu carne)!

  5. Freddye

    @ NELU

    „Nu ma-ntreba
    Ce port in suflet ”

    In privinta doamnei mazare ,cred ca si ILIUTZA are un cuvant de spus.. 😀

  6. Nelu

    @Freddye,
    Bine ai revenit pe blog… „dupa ani de picurare”
    vorba poetului!
    Ce parere ai despre un schib de experienta cu
    „SCARTAVETII”, poate inavata si ei sa cultive o
    leguma moderna, cum ar fi mazarea:D

  7. freddye

    P.S.
    Incerc de cateva luni bune sa scap de avatarul cel nastrusnic ,cu care m-am autopricopsit dintr-o gluma..Platforma GRAVATAR imi face zile fripte..

  8. freddye

    Am onoarea sa va salut ,stimati colegi..

    A fost o perioada cand se vorbea despre acest oras .Cred ca a coincis cu momentul in care era o mandrie sa afirmi ca esti de pe cele meleaguri..Sincer ,dupa revolutie nu s-a mai auzit ,chiar nimic despre oras,poate ,doar in presa locala..Aflu ca acum i se spune STEI..Felicitari acelora care tin flacara amintirii aprinsa..

  9. Nelu

    „Imposibilul zbor de la cuib” ne bantuie pe toti cei
    plecati „de-acasa”si mai ales la anii batranetii ne
    coplesesc amintirile locurilor natale,cum plastic se
    exprima Viorel Horj,un om de-al locului.
    Macar daca ar reinvia culturile de varza si castraveti
    sa putem consuma si noi o leguma cu gustul dealtadata!

  10. @ Petru Groza,
    Interesanta sintagma „SAT DE BLOCURI” si ar fi chiar
    nostima daca nu ar ilustra o relitate cruda si trista.
    Generatia nascuta odata cu orasul incearca sa faca din
    Stei, un oras cat de cat european. Amintesc aici pe
    Vasile Blaga, primarul Vasile Lucaciu- ales pentru al
    II-lea mandat si nu in ultimul rand fratii Micula.
    Unde sunt renumitele fabrici; Uzina Mecanica,Fabrica de
    Binale etc?

    1. Petru Groza

      Da, realitatea e cruda si trista.In acelasi timp, vremurile nu se mai intorc, bune, rele , cum au fost, au trecut…Dr.Petru Groza , in mentalul celor plecati demult de acolo , e mai mult o stare de spirit, decat un situs geografic precis.Toate reintoarcerile te dor, mai ales cand ai plecat de ani buni din locul copilariei.Iar copilariile in Stei-Petru Groza, pot sa spun ca erau…fantastice!Realitatea virtuala din mentalul colectiv al celor plecati, bantuiti de amintiri, ca si mine, nu o mai reface nimeni.Ca atare, ramane incercarea de a reconstrui un oras cat de cat european, de catre cei care au ramas ; le doresc succes, sa poata schimba aspectul de distrugere si delasare care te cuprinde , mai ales cand ai termene de comparatie precise, ramase pe „hard”.Parerea mea personala e ca nu vor reusi, dar asta nu inseamna ca nu le doresc succes.De fapt, poate asa a trebuit sa fie, pitorescul locului e mai autentic asa,nu?

  11. Petru Groza

    M-am nascut in Dr Petru groza , in 1963.Bunicii mei au fost dintre cei „veniti”…dar nu „ramasi” in Stei.Poate doar bunicul, in cimitir.Au trait alaturi de rusi, mai bine zis „exilati” de rusi in cartierul petrileni.In orasul nou stateau numai rusii, iar pe stada Lenin , bossii de la mina, ingineri geologi, directori, etc.Astazi este un „sat de blocuri”, cu aspect parasit , neingrijit, improvizat, nici sat, nici oras.Intelectualii care au generat Dr Petru Groza, cel putin ce a insemnat el intre plecarea rusilor si 1989…au plecat aproape toti de unde au venit, la momentul X.Au ramas scartavetii…autentici, care au reusit sa imprime Steiului aerul de azi.Sistemul si oamenii au reusit sa faca dintr-un sat – un oras infloritor, cu cerc de pian si balet, cu strazi si alei ingrijite, rondouri de nu-ma-uita in fata spitalului, cu profesori de cea mai buna calitate.Alt sistem si alti oameni au reusit sa faca din oras Steiul de azi, cu blocuri cojite, strapunse de tevile sobelor, cu Casa de Cultura dezafectata, Strandul semiolimpic inchis…si zeci de metri steri de lemne zdrobind si sufocand spatiul dintre blocuri.Pacat.

  12. Nelu

    @Ilie,
    Odata cu pierderea orasului „Dr. Petru Groza” s-au pierdut si locuitorii sai, din cei 25.000 au mai ramas cam 10.000.Recet primarul din Nucet,
    (oras aparut simultan cu Steiul) a hotarat sa mute colonia miniera
    Baita Plai, care se afla la 100m de haldele cu steril radioactiv.
    De unde au avut bani „fratii Smantana”, cum sunt porecliti in zona, nu stiu nici eu, dar au cumparat aproape tot ce s-a construit in Bihor, inainte
    de ’89. In ce priveste apa cu pricina trebuie consumata, caci altfel
    raman „scartavetii” fara loc de munca!

  13. Ilie

    Interesante lucruri, nu le-am stiut si de abia acum mi-am dat seama ca pe parcursul anilor am pierdut „Orasul Dr. Petru Groza”, iata unde era!
    Imi pun doua intrebari, aparent fara raspuns exact: De unde bani la fratii aceia sa cumpere totul? Si de unde e apa pe care o vind, daca in zona sint minereuri, au fost exploatari si sint probabil gramezi de steril, de materiale radioactive?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s