Un obicei străbun

Mă uit în calendarul creştin-ortodox. Suntem în săptămâna dinaintea începerii postului Paştelui. Zilele de miercuri şi vineri mă invită să mănânc doar lapte, brânză, ouă , peşte. Duminică trecută a fost lăsatul de sec pentru carne iar duminica viitoare numai pentru brânză. Este săptămâna Lăsatului Secului. Un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieţii prin renunţarea la pofte şi trufie. Dar este şi prilej de petrecere, după tradiţia populară. Sâmbăta de dinaitea acestei săptămâni a fost Sâmbăta moşilor de iarnă, aşa cum sunt şi moşii de vară si de toamnă. Zi de pomenire a celor plecaţi dintre cei vii. Pentru pomenire sufletelor celor adormiţi, creştinii se duc la biserică cu colivă de grâu sau arpacaş. Arpacaşul este grîu decorticat. Coliva a apărut la început ca un fel de mâncare, din grâu fiert îndulcit cu zahăr sau miere.
Se spune că împăratului Iulian (361-363), dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin să se stropească toate alimentele din pieţele publice ale Constantinopolului, cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare.
Sf. Teodor i-a apărut în vis arhiepiscopului Eudoxie (360-370), poruncindu-i acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere alimente din din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere, adică colivă.
La început, coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morţilor, după obicei mult mai vechi, obicei păgân.

Am scris o poveste, plecând de la ceea ce spuneam mai sus!

Colivă de arpacaş

Hohote de plâns îi zguduia trupul. Stătea pe marginea patului, faţa îi era ascunsă în palme, părul îi stătea desfăcut pe umeri, cu picioarele căuta sprijin pe ţolul de lână. Parcă se ascundea de privirile cuiva. Dar cine să o vadă plângând ?
A trezit-o scârţâitul uşii, când el a ieşit. Nu s-a dat jos din pat, vroia să mai lenevească.
Aici, la casa moştenită de la părinţii ei, Petru trebăluia dimineaţa prin ogradă, ca să mănânce apoi mai cu poftă, să bea un pahar cu vin. Cafeaua o serveau pe prispă, aşezaţi în fotoliile împletite din răchită. Aseară când au revenit acasă, dup mult timp, s-au speriat de iarba mare din livadă. El o linştise:

– Lasă Ană, nu te necăji ! Mâine, de când se va crăpa de ziuă şi până se va usca roua, o s-o dau jos. Pe rouă se taie mai bine iarba. N-avem ce face! Ăştia-s oamenii! Când i-am dat iarba lui Vasile, i-am spus să nu o lase să crească mare, devine lemnoasă şi nu o mănâncă vaca. Şi dacă le-aş dau-o de pomană, tot nu vin să o cosească !

Ana nu ştiu cum de a prins-o din nou somnul, după ce omul ei ieşise, un somn greu, adânc. O văzuse aievea-n vis, pentru prima dată de când mama ei se dusese.

Stau amândouă acolo pe acelaşi pat, sprijinte de perne, aşa cum obişnuiau de-atâtea ori, când în loc de a dormi după amiaza, povesteau de una, de alta.

– Nu credeam că ai să mă uiţi aşa de repede.
– De ce-mi spui aşa, mamă ?
– Ai uitat!… Ce te-am rugat?
– Merg la biserica din cartierul unde stau, dau de pomana : colaci , mere, uneori fac şi pachete.
– De ce nu vii la mine cu o coliva făcută din arpacaş?
– Am întrebat preotul de la biserica din cartier, mi-a spus că-i primit, la orice biserică de mergi c-un pomelnic şi-o colivă.
– Înainte cum de vă făceaţi timp, tu şi petru, să veniţi, chiar de două ori pe lună. Nu vă lăsam să plecati cu mâna goală. Vă plăceau, brânza dulce şi telemeaua, aşa cum le făceam eu!
– Parcă au dat năvală necazurile peste noi! În ultima vreme, Petru nu mai are unde să câştige un ban. A trebuit să ne vindem şi maşina.
– Cand iţi spuneam că am să mă mut în spatele bisericii, îmi răstălmaceai vorbele.
– Nu vroiam să cred că şi tu, mama mea, te vei duce!
– …
– Mamă! De ce nu mai rămâi? Mamă! Unde te grăbeşti?

Înainte să iese, era în deschizătura uşii, îi spne:

– Să mergi la casa din deal…la Nataliţa… să-ţi dea arpacaş… colivă îndulcită cu miere, negreşit să-mi faci !

Avea faţa brăzdată de lacrimi. Din plâns se mai auzeau doar rare sughiţuri. Se ridică cu greu, se întinse peste masă să deschidă larg fereastra. In livadă, Petru al ei, aplecat pe coasă, lăsa în urmă iarba care se aşeza cuminte-n brazdă.

Ana se luptă cu întrebările ce nu-i dădeau pace: – Cum de am uitat să aduc arpacaş pentru colivă? De unde am să-l iau eu acuma, Doamne? Până în oraş este aşa departe, grâu mai găseşti dar arpacaş mai greu ! De ce să merg tocamai la Nataliţa , care îi cea mai nevoiaşă femeie din sat!?

Se spălă cu apă rece pe faţă, se pieptănă, se îmbracă, se închină, pregăti şi puse pe masă o farfurie cu mâncare încălzită, lui Petru, ieşi din casă, se-ndreptă grăbită spre poartă.

– Da-unde pleci, Ană, cu dimineaţa-n cap?
– Mai lasă şi tu coasa să se odihnească! Ţi se răceşte mâncarea! Eu mă-torc îndată, merg până la Nataliţa. Ana îi răspunse mergând cu privirea-n pământ.
– Până vii, mai trag două brazde … nu-mi place să stau la masă de unul singur!
– Mâine este sâmbăta morţilor! Trebuie să fac colivă, să dăm de sufletul mamei.

Petru se sprijini, obosit, în coada coasei. Se dezvăţase de cosit. Simţea cum îi bătea tare inima-n piept.

-Avem destui de pomenit, nu numai pe ea! Ana nu-l mai auzi.

Ana, un pic parcă adusă de spate, ieşise prin portiţa ce rămăsese în urmă întredeschisă, şi cu paşi iuţi se-ndreptă spre casele din vale.

– Am şi uitat unde stă Nataliţa! … parcă în stânga, pe o ulicioară ce duce spre deal. Demult n-am mai mers pe la ea, de atunci de când mama m-a trimis să-i duc de pomană o strachină cu sarmale. Era hramul bisericii. Oare câţi ani să se fi scurs de-atunci?
-Când dai de pomană, să-i dai unui om flămând, sufletul celui dus mănâncă odată cu el! Aşa imi spunea, biata de ea.
– Aia o fi casa! Mică şi văruită cu albăstreală!

O femeie stătea în poarta casei de peste drum de Nataliţa. Cum o văzu pe Ana că se apropie îi vorbi :

– Bună să-ţi fie inima, Ană!
– ! … şi dumitale… Doamne ajută !

Ana, plecată demult din sat, nu mai ştiu cum îi zicea femeii care îi dăduse bineţe, înainte ca ea să o fi văzut.

– Sunt Sofica ! M-ai uitat! Dar unde te duci ? Pari abătută!
– Pân-la Nataliţa …
– Aseară am fost pe la ea! Mi s-a părut că nu-i-n apele ei. Parcă vorbea cu altcineva, mă presupunea cu Anica, mamă-ta, fie iertată, că tare bună la suflet mai era! I-am şi spus: – Eu sunt Sofica, vecina ta, Nataliţo!
– Cum să nu! Se înţelegeau bine. Dar omul ei …?
– Ştefan?… S-a dus! A rămas singură, sărmana! Bine că-ţi faci un pic de timp şi vii pe la ea.
– … !?

Ana îi făcu semn cu mâna , zâmbindu-i.

Se apropie de casa Nataliţei! Işi reproşă : – Cum de nu îi duc ceva Nataliţei?, am plecat de acasă cu mâna goală.
Ana împinse portiţa, mai făcu doar doi paşi… Un câine negru ieşi din cuşcă lătrând, doar lanţul îl oprise să nu ajungă până la ea. Aşteptă să iese afară Natalişa, să-l potolească. Câinele lătră, lătră, se uită îndărăt spre casă … şi tăcu … se-ntoarse cu privirea către portiţă, reluă lătratul, dar mai rar şi domol … într-un târziu renunţă, de foame, se pare, nu mai avu putere să latre.
Ana aşteptă până ce câinele intră cu mişcări greoaie în cuşcă, împinse portiţa la loc, cu privirea întoarsă spre el, păşi de-a-ndărătelea până crezu că îi îngăduise să treacă.
Ea se-toarse, apoi, cu privirea spre casă, urmări cărarea înecată-n iarbă, care o duse spre singura usă de intrare-n casă. Urcă două trepte mici de piatră, ciocăne-n uşă … îşi auzi glasul :

– Eşti acasă Nataliţo ?
– …
O mâţă o zbughi de pe prispa îngustă de lut, se opri la colţul casei, aruncă o privire înapoi … dispăru încet după perete.
Un scheunat auzi venind din spate, întoarse încet privirea, văzu câinele cu botul ridicat, lătrând şăgalnic. Mai mult de frica ce-o încercă, apăsă pe clanţa uşii, uşa se lăsă împinsă, se deschise singură, scârţâitul ei îi însoţi paşii prin holul întunecos.
Se opri ! … Întunericul fu împrăştiat de lumina slabă ce venea prin geamurile mici ale celor două uşi laterale… Pe care să o deschidă? …
Nu ştia !

– Nataliţăă ? Strigă cu o voce sugrumată de frică.
– …
– Eşti acasa ? … Îşi auzi doar ţiuitul din urechi.
Încercă clanţa uşii din dreapta… apăsă… o impinse … Un miros înecăcios veni din camera slab luminată. Trecu pragul … la lumina slabă ce venea prin geamul acoperit de perdea, o văzu dormind în pat, plapuma o acopera pe jumatate, capul îi era întors pe o parte, o mână o avea întinsă, sprijinită pe laiţa pe care stătea o cană … în ea o lumânare … alăturea chibrituri.
Anei i se strînse ghem stomacul, la gândul că a murit biata femeie, fără lumânare !
Îşi făcu semnul crucii, se apropie, îi văzu faţa de culoarea lumânării, ochii întredeschişi, o prinse uşor de mână, simţi că-i moale … calduţă, o strânse uşor … bătrâna îşi mişcă încet capul, mişcă buzele doar atât cât bolborosi:

– Ci …ne … e … ?
– Sunt eu … Ana!
– A…ni…ca…
– Nu !! Sunt fata ei ! … mă vezi ?
– Sa … fa … ci … co … liv … vă de … ar … pa …
– !!?
– A…ni…ca… ai …ve …nit … după … mine.

Se mai auzi doar sunete slabe … gura îi rămase deschisă … privirea i se oprise pe cana de pe laviţă.
Ana îi urmări privirea … văzu lumânarea din cană, alăturea o cutie cu chibrituri şi-o farfurie cu arpacaş! … Se dezmetici: – Trebuie să-i aprind repede lumânarea!
Căută chibriturile … cu mâna tremurândă duse flacăra spre capătul de sfoară al lumânării … până să-l aprindă, chibritul i se stinse de degete… flacără prinse viaţă … o lumină galbenă se împrăştia-n odaie… Ana cu lumânarea-n mână priveşte printre genele scăldate-n lacrimi cum Nataliţa oftează pentru ultima dată! …
Lacrimile curgându-i iarăşi pe obraji, îi aminti de visul ce-l avuse de cu ziuă…
-Să mergi la casa din deal…la Nataliţa… să-ţi dea arpacaş… colivă îndulcită cu miere, negreşit să-mi faci !

Nicu Scutaru
Călugărul din vechiul schit compus şi interpretat de Jean Moscopol (n. 26.02.1903, Brăila – d. 1980)

Anunțuri

9 gânduri despre “Un obicei străbun

  1. Nicu

    Ilie si Freddye
    Sa va spun cum sta povestea! Nu am incurcat PIN-ul. Am dorit ca mai intai sa fie citita de prietenii , colegii mei, proprietari de suflet ai acestui blog. Am folosit parola de acces la paginile claselor. Chiar nu vroiam sa-i dau drumul in lumea larga, din prima zi.
    E o poveste scrisa mai demult de mine, o lasasem, am reluat-o acum de Mosii de iarna.
    Sanatate voua si la toti cei de faţă!

  2. Ilie

    Nica, eu nu imi explic de ce ai parolat accesul, e o scriere care merita sa stea un timp pe prima pagina sa poata fi citita de toti. Ai talent, nu e prima data cind o arati, scrie. Daca nu ma crezi mai intreaba si pe altii!!

  3. freddye

    NICU

    Se intampla atatea ,peste noi si peste vrerea noastra..cine suntem ,de unde am venit si incotro mergem..?? Povestea ta NICULE e scrisa cu multa sensibilitate ,cum ar putea fi alfel si ,sunt aproape sigur,..in cunostinta de cauza..Uite ,si acum ma chinuie vorba unui unchi de-al meu care ,a tinut sa ma intrebe,demult,demult.. „Nelule ,din prima ta solda de locotenent i-ai cumparat ma-tii ,macar un batic ?? Eu i-am spus ,in fuga ,ca nu iar el mi-a spus sa-mi fie rushine..Mult timp i-am purtat pica pentru vorba asta si numai dupa moartea mamei [s-a stins in bucatarie ,pregatind bucate alese pentru feciorul ofiter care ii promisese cu jumatate de gura ca vine la FOCSANI s-a vada si care avea si scuzele pregatite ca sa nu vina]..NICU ,de atunci respect cu sfintenie SAMBATA MORTILOR ..!!Multumesc..ai atins ceva in mine care statea bine dosit si care se chema REMUSCARE..

    1. Nicu

      Freddye,
      Nu stiu ce sa-ti spun, ar trebui sa dai de pomana ceea ce ai fi dorit sa-i fi dat atunci si asa cum spui te-au luat valurile vietii.
      Un parinte tanar, de la manastirea de sub Caraiman , de la Busteni, in timpul predicii incerca sa explice enoriasilor cum se ajunge prin rugaciune la Iisus: e ca si cu PIN-ul de la mobil sau ATM!…
      Stiu ca uneori cei dragi care ne parasesc mai apar in vis. Vor sa ne spuna sa dam de pomana pentru sufletul lor. Daca dai nu mai apar … o vreme. Interesant coliva ca mijlocitor, ca un cod PIN, vine de dinainte de inceperea crestinismului.
      Acuma imi explic de ce am parolat accesul. 😀

  4. Nelu

    Lasata secului pentru mine a inceput la intai ianuarie
    si efectele dorite au intarziat sa apara!
    Acum ca incepe postul mare o sa consum numai ierburi si
    buruieni… poate, poate!

    1. Nicu

      Nelule,
      Bine ai revenit. Se vorbea ca ai avut probleme de natura tehnica. Se vede ca le-ai rezolvat. Acuma ai reintrat in grafic, in regim de cercetare a spatiului virtual. Cu lasata secului timpurie tin sa te laud, imi pare rau ca nu ai obtinut si ceea ce ti-ai dorit. Iese imediat urzica , stevia. Si eu le astept. Sanatate Nelule!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s