Liceul Militar "Ştefan cel Mare" , Câmpulung Moldovenesc
Asa se saluta la nunta in zona Prahovei, chiar daca e seara sau noapte,mi-a placut mult. E un simbol de inceput.
Acesta este Blogul deschis de colegul nostru Scutaru Ioan si care permite multe lucruri ce vor fi descoperite pe rind. Invit colegii sa posteze aici fotografii, comentarii, si tot ce considera util pentru noi.
Ilie Matra
 | freddye on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
| freddye on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
| freddye on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
 | Ilie on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
| Ilie on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
 | Nelu on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
| Ilie on La marginea pamintului |
| Ilie on SCRISOARE CATRE PRESEDINT… |
 | Miki on La marginea pamintului |
 | pop ioan -pr 1964 on SCRISOARE CATRE PRESEDINT… |
 | Eugen on SCRISOARE CATRE PRESEDINT… |
| Ilie on SCRISOARE CATRE PRESEDINT… |
| freddye on TREZESTE-TE OSTIRE ! |
In dimineaţa zilei de 01 aprilie 2009 G-l mr. dr. (r) NICOLAE Marinel a încetat din viaţă.
A fost elev al Liceului Militar D. Cantemir de la Breaza , în aceeaşi generaţie cu noi, cei de la Ştefan cel Mare.
A fost Seful promoţiei 1972 Ofiţeri de radiolocaţie ai Şcoalii Militare din Braşov. Cu o reală vocaţie
de militar a parcurs o prestigioasă carieră militară, ocupând succesiv funcţii de Şef staţie radiolocaţie, Comandant Batalion Radiotehnic, Comandant Brigadă radiotehnică, Director al Statul Major al Fortelor Aeriene.
Generalul Nicolae reuşea să-i asculte deopotrivă pe toţi cei care aveau o problemă de rezolvat, fie personală, fie de serviciu. De fiecare dată avea o vorbă bună la dânsul, un sfat încurajator sau un zâmbet care însemna că pentru orice există o soluţie.
Buna dimineata
O formula de salut optimista !
Nu am gasit alta imagine pentru header. Voi cauta o imagine cu fata liceului Voi posta cateva imagini de la intalnirea din 1999.
Nicu Scutaru
Nicule, am vazut deja pozele, cred ca o sa mai apara si altele. Din pacate nu am nimic in format electronic. Poza liceului o poti lua dar mai greu de pe situl liceului, adresa este pe Forum.
Scuza-ma , nu m-am uitat mai sus, abia acuma vad ca ai pus deja fotografia,
Am “vizitat”blogul si mi-au placut indemnurile lui ILIE, de intoarcere la natura,
vorba poetului”de ce m-ati dat de langa voi”
Scrisoarea de acasa, fantastic de realista, ne readuce imaginea bucolica a satului
natal, pe care l-am parasit cu zeci de ani in urma si acum traim un puternic sentiment
de dezradacinare… De ce am plecat oare de-acasa?
Ioan Chiba
Motto: “Era un popor brav acela care a impus tribut superbei
imparatese de marmura a lumii-Roma” M. Eminescu
Pe timpul lui Domitianus au fost infrante cateva legiuni, iar generalul
Cornelius Fuscus a fost ucis si Roma a fost obligata sa plateasca
tribut barbarilor daci(87 d.Hr.)
Dacii de ieri, precum si dacii de azi sunt peste tot la Roma!
Ca urmare a deselor incursiuni in sudul Dunarii, care continua si azi
(vezi “Portabil peste Dunare”) si ca urmare a pacii rusinoase ptr.
Roma din anul 89d.Hr., Traian a hotarat sa stearga aceasta rusine
din analele istoriei romane si a initiat razboaiele daco-romane,
care ulterior au continuat cu programul umanitar”aur contra hrana”,
pana la retragerea Aureliana!
Unde sunt dacii de ieri?Peste tot!
Traian a dus la Roma 50 000 de prizonieri daci, care au pozat inaintea
sculptorilor inainte de a fi nemuriti pe placa de marmura alba sau
porfirie! Numai asa se explica naturaletea chipurilor, de parca acestea
ar fi vii si astazi!
Dacii erau cunoscuti la Roma si inainte de razboi. Erau gladiatori de temut,
iar la Colosseum erau cazarmi cu numele dupa cel al ocupantilor:Gallicus,
Magnus, Dacicus, Matutinus etc.Printre soldatii de origine tracica pomeniti
in placile de marmura sau gasit 200 nume, din care120 erau din Dacia, iar
15 chiar din Sarmisegetusa. Deci, limba latina s-a invatat de daci inainte
de cucerirea cetatii din muntii Orastiei!
Dacii se regasesc nu numai pe Columna lui Traian si pe fresca Arcului de
trumf a lui Constantin cel Mare, ci toate muzeele Romei sunt pline de statui
ori busturi de daci. La Vatican am se afla un bust de nobil dac de 3 metri
inaltime, cu nr. de inventar 1697. Numeroase statui de daci(nobili ori
oameni de rand) impodobesc azi muzeele lumii din Roma, Canova, Izmir,
Oxford, Madrid, Praga, Toulouse, Atena, Isarael, Copenhaga, Paris, Berlin,
Bruxelles, Sankt Petersburg, ba chiar si la New York. Am gasit la Luvru
o lespede cu un calaret dac traversand Dunarea inot(pe atunci nu exista
bacul cu care a traversat Ilie)
Cunosc autoritatile romane extraordinara zestre dacica de statui, busturi,
frize si simpe lespezi, raspandita la Roma mai ales, dar si in alte parti ale
lumii? Candva s-a adus copia Columnei la Bucuresti.Un gest laudabil.
De ce nu se intreprind eforturi ptr. a se efectua copii de aceeas marime
de pe statuile si busturile strabunilor nostri daci, “emigranti” de
peste doua milenii in strainataturi? Nimeni nu-i mai aduce acasa?
Cintecul acela “De ce m-ati dus de linga voi” l-am cintat de foarte multe ori in diverse imprejurari, printre care si la intilniri aniversare cu familia, cu parintii, si de fiecare data au aparut ceva picaturi stralucitoare pe la coltirile ochilor. Este in firea lucrurilor ca puii sa zboare de linga cuib . Cit de departe? Vezi si tu in propria familie cit de departe pot sa zboare. Eu am inca noroc, amindoi sint pe linga mine, dar… nu stim ce ne asteapta in viitor. Si apoi oare nu e oare mai bine sa ne imprestiem prin lumea larga decit sa fim legati de glie ca parintii nostri? Port fi pareri diferite. Am incercat sa aflu pareri de la colegi de ce au plecat la LM, dar e greu sa-i urnesti sa scrie, poate in viitor.
Ilie Matra, de la 15 ani plecat in lume.
Superb miniarticolul despre Daci. Oare cum ar comenta acest articol un istoric, si ma refer la colegul nostru Otu Petrica.
L-am vazut pe OTU PETRICA, in cateva emisiuni pe tv1 si trata
cu profesionalism teme istorice, in special legate de al II-lea razboi.
Informatiile mele despre daci sunt sarace, cele pe care le-am notat
prin muzeele Romei sau Parisului(cred ca eram singurul cu bloc-notesul).
Apropo, despre zborul de la cuib! Un autor bihorean(Viorel Horj), a scris
un roman “Imposibilul zbor de la cuib”- se refera la faptul ca la batranete
iti vin in memorie cu pregnanta momentele copilariei si tinuturilor natale.
P.S.
NERO – este cainele meu, un cooker spaniel, deosebit de inteligent.
Ca fapt divers, Cornel Dinu de la Dinamo, a cazut intr-o depresie
psihica, la moartea cainelui sau -NERO-
In 1975 am fost intr-o misiune la Vf. Muntelui(cota 1825)
Baietii de acolo sapau un adapost ptr. un AD-50 si au dat peste
cateva schelete. Au venit arheologii si au decis ca sunt nemti din
ultimul razboi.
Recent am aflat ca in anii 50″, acolo a fost anihilat grupul de
rezistenta anticomunista condus de Mr. Dabija. Jandarmii i-au
ingropat in bordeiul unde au fost impuscati( un adapost sapat in
pamant si intarit cu lemn rotund de brad)
Care este adevarul?
Privind cele scrise de tine mai sus cred ca tot un istoric ar pute lamuri problema.
In ceea ce priveste ciinii, imi vine in minteseria de bancuri cu “Baltazar, ciine destept”
-Da domnule, dar de ce e Baltazar asta asa de destept?
-Pai uite, merg cu il in parc sa ne plimbam. Si la un moment dat ii spun: Baltazar, eu merg acasa.
-Si?
-Si Baltazar vine sau nu vine!
Sau altul:
Anunt la ziar: Baltazar, ciine potent, executa lucrari la Doamne si Domnisoare
Vine o “clienta”
-Poftiti doamna, dezbracati-va. Baltazar, te rog sa te ocupi de doamna!
Baltazar isi vede de ala lui.
-Baltazar, te rog, doamna a platit!
Baltazar nici nu se sinchiseste.
-Baltazar, ESTE ULTIMA DATA CIND ITI ARAT CUM SE FACE!!!
Nero este alt aluat fata de Baltazar! Nero este inteligent, are fler, intuitie,
premonitie, este altruist…..etc,etc, etc, cu alte cuvinte esre chipul si
asemanarea stapanului!
Ma-i mult, si-a pastrat unele atribute ale tizului sau, imparatul roman,
respectiv este poetic, piroman si..putin nebun si agresiv!
Dupa nume ar trebui sa fie de culoare neagra. Sau e negru doar in cerul gurii?
Da, intradevar este frumos si negru!
Dragii mei, mi-am reparat Forumul, se poate ajunge din nou la el prin http://www.matra-systech.ro –>Links –>www.forum.matra-systech.ro Voi tine din nou situatia la zi, mai am date noi de la colegi si mai astept altele de la Nelu Doncean. Eugen Lazar mai are putin, trei colegi, si completeaza datele tuturor celor de la B. Bravo lui. Poate mai gasim amatori si la alte clase! Ce putem face ca sa mai antrenam colegii la blog? Ca am fost si am ramas doar noi trei iar vizitatorii nu se inghesuie cu mesaje. Se pare ca generatia noastra nu este prea “guraliva”
” ce mai zumzet, ce mai freamat
si roit ca de albine”…. in rest e tacere!
Nu vorbi cu pacat Ioane, contorul de la Forum avanseaza zilnic cu citeva unitati, se mai adauga tel. noi, se mai corecteaza unele greseli, mailurile circula intre cei mai activi deci ce se aude este “zumzetul muncii sustinute” Daca te uiti cu atentie la B mai sint doi neanuntati, la celelalte clase corespunzator efortului, cu mult mai multi.
Speranta moare ulima.
Cobor cu picioarele pe pamant! In 99 au participat 9-10, colegi
ptr. fiecare clasa. Acum situatia e deja mai buna, plus ca mai avem
un an intreg timp de gandire si organizare.
Vad ca esti la datorie. Din experienta mea anterioara procentul de participare va fi in jur de 30% din nr. de absolventi, poate cu putin mai mare la B. Dar sa fim optimisti, statisticile sint facute pentu a pacali pe cineva, pe cei care le comanda sau pe cei carora le sint adresate. Am partipat ieri si mai merg si azi la Muzeul Militar Central la Aniversarea crearii armei Transmisiuni, de unde o sa trimit si niste poze si un comentariu mai amplu. Grozavi transmisionistii, daca nu mergeam la Radiolocatie precis ajungeam transmisionist!
interesanta arma! Cand se intrerupe legatura fir, nu merge nici cea radio!
Privind optiunea ta, cred ca nu-i timpul trecut!
Oricum transmit felicitari colegilor transmisionisti cu ocazia zilei lor,
14 iulie, care cincide si cu ziua Frantei(cand au atacat o inchisoare
si au pus punct libertatii, egalitatii,fraternitatii)
Cautind prin “subsolul” Blogului am vazut si poza lui Nero, e intr-adevar frumos. Daca va fi sa imi iau un ciine si voi fi in oras, sigur va fi coker, nu stiu daca am scris corect, eu am facut engleza cu Debren Oleh, fie-i tarina usoara. Atunci nu m-am straduit prea mult, la un moment dat prin a 11-a aveam niste note de 5, 4, 3 si nu prea ma tragea ata sa invat. Ma cheama Mezinu, fostul diriginte si mentor la Fizica si ma intreaba:
-Ilie, ce faci cu Rusa, ca a zis Debren in cancelarie ca te lasa corigent!
- Ce sa fac, invat si eu cit pot….
- Invata si tu o poezie, ceva, sa-i faci o bucurie si sa vezi ca te trece.
Si asa am facut. Am cumparat revista Krokodil, ca se gasea in oras la chioscuri si am invatat o poezioara. Am si tradus-o ca sa stiu despre ce e vorba si…dai bataie, la o ora i-m recitat-o si m-a pus sa o si traduc. Am trecut cu bine, dar tot slab am fost la Rusa. Am mai facut dupa aceea cit a fost cursul in Scoala de Ofiteri si am mai crescut. Cei de la Radiolocatie si-o amintesc pe Sternbaum Hedviga, profesoara. Dupa aceea am citit multa documentatie tehnica in rusa, si am mai crescut. Dupa care am inceput trafic radio ca radioamator, si in rusa si am crescut si mai bine. Plus abonamente la citeva reviste rusesti, cehesti, bulgaresti, toate tehnice.Intr-un cuvint, la intilnirea de 10 ani eram in stare sa port o conversatie decenta in rusa. Drept pentru care cind s-a mai adaugat si cheful de vorba, pe la 12 noaptea, am luat doua pahare de vin, m-am dus intins la masa profesorilor si m-am adresat lui Debren dircect pe limba lui: (aici trec doar traducerea):
-Domnule profesor permiteti-mi sa ciocnesc un pahar de vin cu dumnevoastra.
-Desigur, Ilie Matra-
-Va urez dumnevoastra si familiei multa sanatate (krepko zdorovije, este specifica lor urarea in forma asta) si sa ne vedem si la viitoarele intilniri.
Ceilalti de la masa se uitau mirati de discutie, mai ales nevasta lui care era si ea de rusa. La care Debren , romaneste:-
-Uite, elevul meu cel slab la rusa, care era sa ramina corigent, ce frumos vorbeste. Ce s-a intimplat Ilie de ai reusit?
I-am explicat eu ce v-am spus si voua mai sus. Asa i-am facut o bucurie unui profesor si m-am bucurat si eu de bucuria lui. A fost foarte pasionat de meseria lui. Cel mai bine a descris asta colegul Ion Turluianu, care i-a compus atunci o poezioara:
“Debren Oleg profesorul
La catedra sta
Limba rusa el cu patos
Noua ne-o preda
Tensiune’emotionala noua ne creeaza.
Stau elevii’n banci ca sfintii…
Si viseaza!”
E autentica, sa-l intrebati pe Nelu
In zilele noastre traduc textul tehnic la prima vedere, am prieteni cu care corespondez in rusa, chiar daca sint bulgari, cehi, ucrainieni, vorbesc la telefon cind e nevoie tot in rusa. Chiar in Viena am vorbit cu cineva de acolo tot in rusa. Dar proba de foc am facut-o intr-o vizita la niste intreprinderi din Moldova, unde la sfirsit s-a facut un mic chef care a debutat cu palinca dusa de noi si s-a continuat cu vin de cel grozav de al lor. si s-au tinut toasturi si cuvintari. Nu toti vorbeau “moldoveneste” si ceilalti doi din delegatie nu intelegeau ruseste, asa ca a trebuit sa stau in picioare si sa traduc. Si era greu, ca majoritatea stiau ambele limbi. Dar la urma unul dintre ei mi-a zis:
-Domnule, ai tradus chiar cum trebuia! Si am avut si eu momentul meu de bucurie. Dar sa nu va plictisesc cu asta, inchei cu o gluma:
“Ce bine e sa stii o limba straina
Zise ratoiul, dindu-se jos de pe gaina.”
Citind postarile anterioare am gasit expresia” ultimul razboi” si mi-am adus aminte una din vremea cind eram student la AcademiaTehnica. Faceam economie politica cu un colonel Taranu, bun la profilul sau si suficient de larg in vederi sa nu ne asasineze cu economia, desi daca invatam mai multe atunci sigur mi-ar fi prins bine si acum. Vine examenul de sfirsit de curs si trag biletul: “Economia patriei noastre in lumina documentelor ultimului congres” Cinstit sa fiu nu prea imi aminteam deloc al citele a fost asa ca tot timpul i-am dat cu “ultimul congres” Mi-a dat cinci, am luat carnetul si am iesit. Col Taranu, dupa mine: “Bine mai Ilie, sa nu stii nici al citelea a fost ultimul congres!!! Ti-am dat cinci ca-mi esti simpatic si daca te las afla astia treaba cu ultimul congres si te ia gaia” Asta afost Col. Taranu, lector de economie politica.
Da, Nero este un membru de familie deosebit, pana
si eu vorbesc despre dansul la persoana I,imperiala!
Felicitari “gaspadin” Ilie ptr. progresele cu rusa,dar
cred ca daca pomeneai in relatia cu Debren despre
cockerul “SBOGAR”, era foarte incantat”
Sbogar este eroul din “Baricinaia Kristianka-printesa taranca’
de Puskin. A fost ecranizata si apare si la noi pe Romantica,
iar traducatorul semneaza cu modestie-Nero-
Sociologii spun ca in viitorul apropiat, Rusia va fi o mare putere
si lumea isi va intoarce privirea spre rasarit!(cum e si normal)
In trecut un singur roman a fugit in est-Dimitrie Cantemir-dupa
batalia de la Stanilesti.
Ba a mai fost unul, cred ca prin 1980. Unuia i se opreste motorul masinii cam in zona Spitalului 9, se da omul jos, ridica capota si se uita acolo. Unul catarat pe gard ii zice:
-Vezi dom’le ca ai ceva la aprindere, ca te-am auzit cind veneai si parca merge in trei pistoane. Verifica fisele, sa nu fie una sarita sau intrerupta.
Omul, nu ca sa nu-l contrazica pe nebun, se uita si intradevar, sarise o fisa. O pune la loc si ii zice celui de pe gard:
-Domnule, vad ca nu ai probleme cu calculatorul, gindesti bine, de ce te tin astia aici?
-Pai am fugit peste granita si m-au prins.
-Da, dar pentru asta te duc la Jilava, nu aici.
-Asa e dar eu am trecut granita spre Est!
Lumina vine de la rasarit! Cred ca medicii de la spitalul 9,
sunt nebuni! Mai ales ca acum trupele rusesti se apropie in
mod cultural de capitala Gruziei! Ce vremuri!
Arunc o privire in urma cu nostalgie si constat ca ne-am
pregatit o cariera intreaga si n-am prins un razboi, cat de
mic!
Am fost in munti si mi-am revenit! Cu razboiul,
ala mic, am glumit. Despre asa ceva nu e bine
sa pomenesti nici in gluma! Si totusi, ca sa schimb
vorba, noi ne-am verificat deprinderile numai pe o
relitate virtuala!
Bine ca ai ajuns inapoi in “lumea civilizata” In fond de ce sa stai tu acolo liber, cu gindurile tale si cu ciinele tau preferat si sa nu te coci ca si noi ceilalti, aici, printre oameni!
Cit despre razboi, este o vorba pe la noi, prin nord ” Pomeneasca-se in codri si-n bolovani” Cred ca nu trebuie sa traduc, seamana probabil cu altele asemanatoare de la voi.
Totusi, am avut micile noastre razboaie. Va mai aduceti aminte podul aerian din nord spre sud, spre Cipru, cind toata noaptea, punct dupa punct treceau coloanele aeriene dus-intors, si noi stateam la ecrane cu parul putin zbirlit pe spinare. atavism de cind eram ciini de vinatoare si simteam vuietul vinatorii apropiindu-se. Sau in 89, cind aveam mai multa munitie pe noi decit probabil am tras in toata existenta militara. Eu sint mindru ca nu am tras niciun cartus, desi fantasmele noptii m-au ispitit de multe ori. Sau ce am simtit in 89 cind eram pe podul de la Unirea, intre patru tancuri pline virf de munitie serioasa si dinspre restaurantul Budapesta venea o mare de oameni, un fluviu, cit era bulevardul de larg, de la bloc la bloc, ca un tavalug. Sincer sa fiu, imi facusem in gind mie insumi semnul de adio, aveam sentimentul ca vom fi sfisiati, atomizati. Cind a venit ordinul sa ne dam la o parte, era prea tirziu, nu a mai insemnat mare lucru dupa ce ma impacasem cu ideea. In fond cred ca omului ii e frica de frica mortii si nu de moartea in sine, cu care de fapt convietuieste de la nastere.
Asa ca dragul meu coleg, si noi ca si toata lumea, am avut razboaiele noastre.
Mi-a placut proverbul cu codrul si bolovanul, dar oricum
bolovanul ramane o forma superioara a pietrei!
Cat despre lumea “civilizata” mi-a ajuns si vineri plec iar,
prin codri si bolovani. Acum sunt in tratative sa cumpar
o cabana sau sa o construiesc si in felul acesta voi putea
merge si iarna. Iti trimit niste poze cu una de vanzare, ptr.
care am bani si astept o parere autorizata! Pozele le trimit
pe mailul personal.
Sa trecem putin de la razboaie la ale noastre de acum. Se stie ca odata cu anii mai scad acuitatea vizuala si cea auditiva. Eu am avut parte de a doua destul de bine mai ales ca m-am cam jucat cu ultrasunete de putere mare cu candoarea specifica neglijentei, adica fara antifoane si acum am parte de experiente interesante. De exemplu , ma suna sotia sa cumpar cind vin acasa un medicament xxx “frena”. ma duc la farmacie si intreb:
-Aveti xxx “frena”?
-Ce ati cerut, ca nu am inteles bine?
Si repet cu convingere cererea mea. Farmacista, care arata cam cum aratau sotiile noastre cind ne-am insurat, o cheama pe colega ei, la fel de in virsta si o intreaba:
-Ai auzit de xxx “frena”?
Sta aceea, se gindeste si spune ca nu . La care eu imi aduc aminte ca s-au inventat telefoanele mobile, imi cere scuze si sun acasa. Normal ca ma lamuresc in 30 de secunde ca era “crema” iau si boscorodelile de rigoare (intoleranti mai sint unii) si le lamuresc ca de fapt voiam xxx crema. La care cele doua izbucnesc in ris. Normal ca m-am intristat putin si drept urmare le-am intrebat:
-A sejchas vi podnimaete shto ya hochu?
(Dar acum intelegeti ce vreau?)
La care s-au oprit din ris, s-au uitat mirate la mine:
-Vedeti,exista lucruri mai rele decit doua litere gresite intr-un cuvint.
S-a asternut linistea, mi-au dat medicamentul, le-am multumit frumos si am plecat.
Una cu bauturi. Cum am cunoscut bauturile din Moldova si Bucovina. Cam fiecare din colegi venea din vacanta cu ceva “actifelnic” din zona lui, noi veneam cu palinca despre care nu mai trebuie sa va povestesc pentru ca sinteti militari instruiti. Unul din colegi, de fel de la Hlipiceni, a adus samahoanca, cu care ne-a cinstit si pe noi. Am luat si eu o gura dar nu stiu ce pacat de rau mi-a venit ca m-am oprit doar la grupul sanitar de unde m-am intors cam palid ,spre mirarea colegilor care laudau respectiva bautura. Marturisesc ca de atunci numai cind aud cuvintul simt ca devin mai palid.
Colegul Paulet, nascut si crescut in mijlocul podgoriei celei vestite a Cotnarului, la Cirjoaia, a adus o sticla de 1 litru de vin vechi de 5 ani si ne-a cinstit pe citi eram acolo cu cite doua degete pe fundul paharului. Dupa atitia ani inca imi aduc aminte ca avea o aroma deosebita. L-am intrebat de ce ne pune atit de putin si al a spus ca vom vedea. Si am vazut. Dupa cele doua degete de vin capul parca imi plutea intr-o zona fericita, dar din pacate picioarele erau in greva aproape generala, incit rideam si nu ma puteam ridica de pe scaun. De aia ne-a turnat doar cite putin. “Vinul se gusta, nu se bea” spunea de curind un specialist in vinuri tot de la Cotnar.
Despre palinca astept sa cuvinteze cineva din zona, eu as putea sa povestresc acum mai mult despre “zaibar”
In asta seara,
cu apa minerala, va salut!
Iar incepand de maine,
O luam de- lanceput!
Sa lasam apa minerala, acum e sezonul vinului totusi. Mi-am adus aminte de MTRisti acum de dimineata in timp ce scriam un mail unui prieten care a facut parte chiar din plutonul de MTRisti din 1974-75 de la Ploiesti, acela din poza, de fel din Baia Mare. Dar nu despre el vreau sa povestesc ci despre un coleg al lui de fel din Ploiesti, al carui tata era pe vremea aceea capitan de MI. Acest baiat era un tip interesant: Daca tinea arma in mina dreapta si ii spunei sa intinda mina stinga, scapa arma din dreapta. Catastofal era la aruncat cu grenada, avea o imprastiere de 180 de grade la aruncare. De nimerit nici vorba. Vine tragerea la care trebuie sa arunce cu grenada. Cei drept l-am cam chinuit cu antrenamentele dar ceilalti colegi comandanti de plutoane au spus ca sint nebun daca il pun sa arunce. In inconstienta mea, am facut-o, cei drept cu inima strinsa si pregatit pentru ce-i mai rau. Sub presiunea momentului si a pericolului baiatul a reusit o aruncare de nota 5, adica in fata dar destul de aproape. Am scapat cu bine si eu si el. Cred ca acuma nu as mai face treaba asta. Dar alt aspect era mai interesant.
Intr-o zi ma cauta soldatul de la Punctul de control si spune:
-Va cauta un tov. capitan de militie la poarta!
Pe drum nu prea imi venea sa merg, ba mai mult, parca as fi luat-o spre poarta ce dadea in spatele unitatii. Totusi…ajung la PC, intru in camera de vizitatori si ma prezint.
-Tov. locotenent, am un baiat in pluton la dumneata si sa stii ca sint foarte suparat!
-Dar ce s-a intimplat?-
-De ce nu ii dati voie sa vina la Punctul de Control? Sotia vine cu mincare la el in fiecare zi si sta cite 2-3 ore pentru ca nu ii dati voie sa vine la PC!
-Stati sa va povestesc eu cum stau lucrurile: Cind vine sotia dumneavoastra, baiatul tocmai a servit masa si e intins in pat. Cind apare soldatul de la PC si il anunta baiatul dumneavoastra spune:
-Sa astepte.
Si trage un mic pui de somn, ca dupa masa.
Si mama lui asteapta, de au inceput si colegii sa il ia la intrebari de ce face treaba asta.
La care bietul om zice, plin de naduf:
-Asa deci? Ei lasa ca ii arat eu lui!!! Va rog sa ma iertati pentru ce am spus mai inainte.
Urmarea nu o cunosc, putem face doar presupuneri, sau poate colegii celui in cauza or fi stiut mai mult..
O sa va povestesc alta data una cu plutonul lui Enea Vasile, in care erau (numai) 5 (cinci) feciori de generali!
Eram acolo cand, Lt. Peta a rupt tacerea si a pus piciorul
in prag. Un fiu de general a cerut permisie si Peta s-a
opus! Luni dimineta Col. Balas l-a dat exemplu in fata
frontului si l-a felicitat, mai mult a spus ca e o fapta
de urmat! Marti dimineta i-a venit mutarea din unitate,
in teritoriu!
Sa nu va tin in tensiune. Eram de serviciu intr-o seara pe companie, al carei comandat era Supeala, cel mic. S-a dat stingerea si cotrolam unul din dormitoare, era cam 22.30, lumina aprinsa. am stins lumina si imediat s-a auzit un fel de oracait, grohait, un sunet foarte greu de descris, pe care l-am interpretat, cu tifna specifica virstei, ca fiindu-mi adresat si bineinteles ca nu puteam lasa lucrurile asa, am aprins din nou lumina si am intrebat cine a facut asta. Bineinteles ca nu a raspuns nimeni, asa ca am dat echiparea si am adunat plutonul pe holul dormitoarelor. l-am aliniat am comandat “drepti” si le-am comunicat ca vor pleca la culcare cind o sa aflu cine a scos sunetul respectiv. Era un pluton foarte unit, majoritatea erau fosti colegi de liceu, printre care erau si 5 fii de generali. Inchietor era a lui Ionescu Pompiliu, de care nu trebuie sa va povestesc, ma refer la cei de radiolocatie. Nimeni nimic, nu scotea nimeni un cuvint. La 23.00 am dat repaus cam un minut, dupa care din nou “drepti” si tot asa, din jumatate de ora in jumatate de ora cite un minut de repaus. ii cam apuca pe unii somnul, se clatinau, isi reveneau, dar nu voiau sa spuna. Aproape de 2.30 unul nu mai rezista si spune:
-Eu am fost.
-Si ce a vrut sa fie sunetul acela ciudat?
-Am vrut sa-mi stapinesc risul si a iesit asa ceva.
-Dar de ce te umfla risul, rideai de mine cumva?
-Nu, era o sticla de bere la piciorul unui pat, ati trecut pe linga ea fara sa o vedeti si m-a umflat risul.
-Sigur? Ia adu-o sa vad daca e adevarat.
Pleca tinarul si vine cu o sticla de bere desfacuta, dar plina. O miros, era bere. O pun la gura, trag o dusca zdravana si rid:
-Bine mai, pentru atita lucru pierdem toata noaptea! De ce nu ati spus de la inceput? Liber la culcare!
Pleaca dar baiatul lui Ionescu vine la mine si ma roaga sa nu afle comandantul de companie si cel de pluton, Enea Vasile, ca nu vor sa aiba discutii. La care si eu il rog sa nu propage mai departe aventura din seara aceea si ne despartim in bune relatii. Bineinteles ca a doua zi ii povestesc comandantuui de batalion, Ioan Gheorghe, care era un mare domn, l-ati cunoscut si voi, toata intimplarea.
Trece vreo luna si intr-o dimineta la adunarea cadrelor, col. Balas, foc si para:
-Trebuie sa aflu de la Bucuresti si sa-mi crape obrazul de rusine despre ce practici hitleriste sint in unitatea asta. Matra, ia iesi in fata si spune ce s-a intimplat la plutonul lui Enea.
-Tov Colonel, am raportat despre asta comandantului de batalion.
-Ioane ,e adevarat?
-Da,mi-a raportat a doua zi dimineata, dar nu am considerat necesar sa va informez.
-Ia veniti amindoi la mine dupa adunare.
Si ne-am prezentat, Balas era prin excelenta un domn, ne-a intrebat ce si cum si a zis ca trebuie sa-i spunem, sa nu aiba surprize. La o convocare l-a interpelat generalul Constantinescu spunindu-i despre fapta mea “hitlerista”.
Ma duc la tinarul Ionescu si ii spun:
-Nu sinteti mai de cuvint, s-a auzit la Bucuresti despre intimplarea aceea.
- Eu nu am spus nimic, poate Constantinescu ca el e mai piricios.
Bun baiat a lui Ionescu. Avea si dreptate.
Asta a fost intimplarea.
Dupa un an eram mutat inapoi la Gearmata (Timisoara), tot de catre Ionescu Pompiliu, la raportul caruia am iesit rugindul sa ma mute inapoi la statie, nu ca nu as putea face fata ca si comandant de pluton, dar sint mai bun acolo. Si m-a mutat, dupace am incheiat ciclul cu MTRistii, sef de PRV11 pe aerodrom. A doua oara in cariera mea Ionescu Pompiliu a dat curs unui raport al meu. Om bun.Care a fost cealalalta imprejurare? O sa aflati mai incolo.
mai incolo? Cand anume?
Dupa ce mai scrieti fiecare dintre voi o scurta intimplare. Pina atunci, una cu generarulul Mocanu.
Punctul de comanda al unei subunitati de Radiolocatie pierduta sub soarele da vara al Baraganului, cind aerul conditionat inca nu se apropiase la mai putin de 1000 km de tara noastra, un tinar locotenent imbracat ca de vara, doar in short, cu sudoarea siroind pe fata si cu picioarele pe masa ca sa se mai aeriseasca, isi executa serviciul de tura. Usa de la intrare in PC, dupa toate regulile “antibastaniste” incuiata si “asigurata” cu un planton si un vizor strimt. Vine plantonul de la intrare si zice
-Toa’lent permiteti sa raportez. E un tovaras general la intrare!
-Du-te mai si intreaba cine e!
Se intoarce soldatul la intrare:
-Tovarasu’ general, toa’lent intreaba cine sinteti.
-Dute mai si spune-i ca sint GENERALUL MOCANU, COMANDANTUL APARARII ANTIAERIENE A TERITORIULUI!
Soldatul, catre acelasi locotenent:
-Zice ce e generalul Mocanu, comandantul Apararii Antiaeriene a Teritoriului.
-Dute mai si intreaba-l scopul si durata vizitei!
Soldatul se intoarce la intrare si prin acelasi vizor strimt al usii catre general:
-Toa’lent intreaba scopul si durata vizitei.
La care generalul da din mina, zice ceva greu de reprodus ca era cam repede si mai putin uzual si parca avea ceva trimiteri, face stinga imprejur, se indreapta spre Divizionul de artileriee AA vecin cu subunitatea de radiolocatie si ii face praf cu un control.
A doua zi de dimineata Generalul Mihalache, comdantul Brigazii de Radiolocatie a avut surpiza unei lungi si infocate discutii cu Gl. Mocanu.
Poate stiti si voi, ca mic test, cum s-a numit locotenentul si care era subunitatea.
Una de pe litoral! Intro-o duminica pe langa Kogalniceanu,
trecea Gen. Milea si a vrut sa vada ce-s cu antenele acolo.
A sosit la poarta si a vazut prin gard niste baieti jucand fotbal,
a cerut sa i sa deschida poarta, dar ce-i de acolo nu gaseau
cheile!Atunci a intervenit salvator un soldat:
-Poftiti prin gard, ca avem o gaura, pe unde trecem si noi!
Dupa intamplarea asta Gen. Mocanu a dat celebrul ordin
observator format din doua cuvinte: De ce oare?(chiar 3)
Generalul Mocanu in vizita la sc. de maisti Brasov!
In orchestra care intona onorul, a fost adus un muzicant
de la restaurantul ARO, prieten din tinerete a generalului.
Cand l-a vazut, a lasat garda de onoare cu ochii in soare,
a uitat sa primeasca raportul de la cdt., a alergat, si-a
imbratisat prietenul de pahar si i-a promis ca o sa
vorbeasca cu aia de la ARIA, sa-i de-a o diploma!
In Scoala de Ofiteri eram la un moment dat in garda Drapelului, cu colegul Adam Costica. actualmente general, si cu regretatul Manea Florea. O Garda de Onoare mare din mai multe plutoane intimpina o delegatie la nivel destul de inalt din Polonia. Acea vizita a avut parte de doua momente interesante. In primul rind, dupa primirea raportului seful delegatiei a aratat spre un steag polonez si a comentat ceva. Ca suflati de vint o serie de cataratori au alergat la toate steagurile si le-au intors “cu albul in sus”, ca in bancul clasic cu militienii la plantat puieti. Cred ca in citeva minute erau toate la locul lor in ordine. Tot atunci doamna Roates, fotografa, in timp ce cauta cele mai bune unghiuri, mergind cu spatele s-a impiedicat de un covor si a cazut la modul propriu “cu picioarele in sus” incit fusta i-a coborit si a prezentat adunarii doua picioare zdravene ridicate spre cerul inalt al patriei si o pereche de chiloti de culoare roza. Aparatul foto nu l-a lasat din miini. Era nemaipomenit sa vezi, si din fata se vedea perfect, cum se straduiau cei din delelgatie si ai nostri din grupul de comanda sa nu rida. Nu mai vorbesc de cei din formatie! Nu si-a facut mari probleme, s-a ridicat ce-i drept cam de culoarea steagului Poloniei, aceea de acuma de jos si a continut sa-si faca datoria. Profesionalism, ce mai.
Am fost si eu in garda aceea, ca dealtfel, nu am avut norocul
sa scap nici altele si nici blocurile de defilare, incepand din
“67 cu LM. La o vizita a unei delgatii germane, tocmai cand
primeau defilarea, vantul a rasturnat stegurile. Buzament
care era reponsabil cu protocolul, era pe punctul de a
exploda!
Eveniment de mare insemnatate ptr. urbe!
TARGUL PALINCARILOR
Duminica 03.10.2008, in parcul Balcescu, se va desfasura cu
mare pompa targul palincarilor. Fiecare palincar ca sa-si laude
marfa, ofera un pahar gratuit!Ei fiind in jur de o suta, merita sa-i
vizitezi pe toti, sa gusti 100 de pahare inainte de a te hotari de
la care cumperi ptr. a face un chef de toamna!
Palinca e o chestie interesanta, unii o numesc otrava, altii medi-
cament, oricum, cum ai baut un pahar cauta imediat un loc gol,
de obicei il gaseste la cap. Unii spun ca topeste creierii si mintea,
dar numai acolo unde e cazul!
Eu sunt programat la palincarie in data de 10.10.2008 si ca sa nu
se incalce normele UE, mi-au facut o programare ulterioara pe alt nume, o
gaselnita romaneasca(am vazut acolo si copii programati)
In concluzie ,va invit pe toti la o palinca, cu care ocazie putem
verifica, toate cele de mai sus!
Ioane, accept invitatia ta la o palinca dar cu o mica clauza: Sa o aduci anul viitor la intilnire si sa o pastrezi intr-un vas de stejar nou, ca sa aiba si ceva culoare si aroma specifica. In perioada de dupa 1990 am adus de foarte multe ori palinca din Maramures si nu numai, pentru vinzare in Bucuresti, aveam clienti care cumparau cu bidonul. Plecam vineri seara , dimineata pe la 6-7 eram la Baia Mare si duminica seara inpoi la Bucuresti. S-a intimplat sa fac si cite trei drumuri pe luna cu cite 250 l.
Nu am avut probleme niciodata, aveam certificat de producator la mine dar de fapt nu am fost controlat niciodata. O data am patit-o rau dar de la altceva.
Plec de acasa din satul meu de bastina duminica dimineata cu 250 l de palinca in masina. Dupa vreo doi km, ma caut de acte sa le am la indemina si nu dau de ele. Ma opresc, caut bine prin buzunare, prin haine, bagaje, pe jos prin masina : Nimic. Intorc si inapoi acasa la ai mei, un ceas rascolesc tot, nimic! In sfirsit, cu inima strinsa plec la drum. Nu ma mai puteam bucura ca altadata de drum, imi place drumul de la Baia Mare la Bucuresti, indiferent de varianta si ma bucur de el, de peisaj, de oameni. Trec Masteacanul si inainte de Dej intru in Ileanda. Acolo nu a fost data sa nu vad un echipaj si nici acuma nu lipsea. Ma trag pe dreapta, se prezinta, era un baiat tinar, si imi cere actele la control. Eu ce sa-i arat:
-Imi pare rau,nu am nici un act.
-Rideti de mine domnule, se poate sa veniti de la Bucuresati pina aici fara sa aveti acte?
-Le-am avut la venire dar nu le mai gasesc, am rascolit tot si cred ca le-am pierdut sau mi-au fost furate.
-Da in masina ce aveti?
-Bagaje si niste palinca.
-Cita?
-Vreo 200 de litri.
-Aaa, pai aici e o problema, si fara acte si cu o cantitate asa de mare de palinca. trebuie sa ducem masina la sectie sa ne lamurim cine sinteti, ce-i cu palinca…
-Domnule, uitati-va la mine, arat a hot, bisnitar? Sint un om serios, (si i-am spus cam ce statut aveam, inca nu eram pensionar), duc mai multa palinca de acasa ca mai am neamuri la Bucuresti si fac eu drumul pentru toti.
Se uita tinarul la mine, se retrage intr-o parte cu colegul lui, tot asa de tinar si acela si revine:
-Domnule, noi va credem si va lasam sa plecati. Dar nu stiu cum o sa ajungeti azi pina la Bucuresti in situatia dumneavoastra.
Le-am multumit si am plecat cu inima strinsa mai departe. Am numarat pe drum 10 echipaje dar din fericire nimeni nu m-a oprit si am ajuns acasa cu bine. Unde erau actele? Va spun data viitoare.
De acord, o duc la intalnire, numai ca problema e cu
stejarul, care a devenit o rara avis. Aici la noi s-au
taiat padurile meticulos si cu simt de raspundere!
Asa ca o sa apelez la peturi, care o sa nimiceasca
aroma de fructe(ringlote), dar pastreaza cantitatea
intacta(stejarul mai bea si el).
Apropo, de ringlote! In “92 am mers la o statiune de
cercetari pomicole sa cumpar pruni bistriti, soiul
stanley si cand au intrat pe rod erau ringlote!
PS
Actele erau in bord sau cazute langa scaunul soferului?
Nu va spun inca unde erau
Am vazut la TV, pe unul care nu putea dormi, din cauza
ca uitase cine l-a batut pe Napoleon la Waterloo. Deja si
eu ma framant mereu si visez ceva acte!
Prin “80 mi-au furat hotii actele din masina si politistul
m-a pus sa declar ca le-am pierdut. Asta nu e tot, s-a
apucat sa-mi faca morala si sa-mi arate cum se pastreaza
actele ca sa nu le mai pierd!
Ioane cred ca e o eroare. Daca era in 1980, erau militisti, care cred ca nu erau cu nimic mai buni decit cei de azi. Sau mai rai. Si tot nu va spun inca unde erau actele mele!
ok! Am gasit solutia sa pot dormi:
– un napoton
– un ditonocalm
– un rudotel
sau le inlocuiesc pe toate cu un pahar!
am terminat toate somniferele si
tot la acte ma gandesc! Unde or
fi oare? Poate au fost furate si atunci,
e nevoie de un an ptr. refacerea lor.
Pe vremea ocupatiei romane, cand treceai
pe teritoriul unei legiuni, trebuia sa prezinti
actele la control: Habbemus actibus!
Erau niste pietricele poansonate, care se
gasesc si acuma prin munti!
In sezonul calduros, cand ma voi retrage in
munti, o sa caut cateva ptr. Ilie, ca sa aibe
ce sa prezinte la controlul organelor!
Inca mai eram “in activitate” in timpul intimplarii cu actele. Intr-o buna zi, cam la o saptamina dupa drumul de 600 km fara nici un document, ma suna centralista si imi spune ca ma cauta cineva de la Carei. Imi face legatura se prezinta un maior, comandant la o unitate din Carei. Spre marea mea jena am uitat numele si unitatea. Ma intreaba daca am trecut prin Carei in ultimul timp. Intii zic ca nu, dar dupa ce omul spune:
-Sigur nu ati trecut?
Stau putin si gindesc, si intradevar, in simbata dinaintea intimplarii cu actele facusem un drum dincolo de Carei, iar la intoarcere am oprit in centrul orasului si m-am uitat intr-o vitrina a unui magazin pret de citeva minute apoi am plecat mai departe.
-V-ati pierdut portmoneul cu toate actele, le-a gasit un cetatean, ungur de fel si le-a adus la prima
unitate militara pe care o avea in drum. Aveti tot aici, buletin, permis, legitimatie militara si altele mai marunte.
-Domnule maior nici nu stiti ce bucurie mi-ati facut.
-O sa v-i le pun pe posta militatra, dar s-ar cadea cind mai aveti drum pe aici sa-l cinstiti pe om, sta pe str.Duzilor la nr 2,…
-Promit ca asa am sa fac, va multumesc.
Si peste o saptamina imi sosesc toate actele, neatinse.
Asa ca “habbemus actibus”
Altfel s-a intimplat cind mi-am lasat timp de 5 minute geanta cu mai multe hirtii si acte in masina in Bucuresti si la intoarcere nu am mai gasit-o. Geanta, nu masina. Cam la fel a patit si Toderut, dar la el a fost mai cu regie. Astea inainte de plecarea unei mari parti din cetatenii Bucurestilor in Italia … la munca.
Intimplarea asta imi aduce aminte de alte drumuri facute in timp, unul la Dabuleni, unde pe un mal mai inalt din albia Primara a Dunarii era subunitatea de radiolocatie. Pe statia P15 era maistru unul Popescu zis “surdul” pentru ca daca vorbeai cu el in aer liber, in loc linistit zicea:
-Tovarasu, va rog vorbiti mai tare, nu aud prea bine. Dar cind intrai in statie unde uruiau cele 5 ventilatoare mari si altele mai mici, la 400 Hz, zicea:
-Nu mai strigati domnule asa, ca va aud, nu sint surd.
Era simbata, avusesem o interventie la un defect al statiei, pe care il remediasem, se apropia ora 13 cind prin fata unitatii trecea cursa de Caracal-Bailesti, care dupa 100 km ma lasa in fata casei socrilor mei unde ramineam pina duminica. La 12.30 terminam si Popescu ma ia de o parte si zice:
-Tovarasu, mai avem un defect, dar e mai demult si nu vreau sa se afle la Brigada, ca ne belesc sefii!
-Si ce e defect?
-Nu merge NRZ-ul de vreo trei luni (NRZ era instalatia de interogare amic-inamic, era foarte importanta si nu se admitea sa fie defecta, daca se defecta pe atunci tehnica nu mai pleca nimeni din echipaj plus loctiitorul tehnic, pina ce nu se repunea totul in functie).
M-i se cam zburleste parul pe spate, dar fiindca am fost intotdeauna mai intii om si dupa aceea militar, ii zic:
-Mai nea Popescule, e grav, eu am cursa peste 1/2 de ora si daca nu o prind nu am cu ce pleca din Dabuleni.
-Va duc eu ca sint cu masina, unde trebuie sa ajungeti?
-Linga Bailesti.
-!00 km, drumul bun, va duc.
-Bine, zic, dar opreste-l pe cel cu magazia de radiolocatie ca o sa avem nevoie de piese.
Ne apucam de lucru si pe la 17.00 era gata. Intre noi fie vorba, era treaba de sef de statie, de schimbat lampi si ceva reglaje, dar statia aceea avea un sef, al carui nume nu il mai amintesc, foarte slab. Baza era maistrul Popescu.
Plecam la drum, pe linga Dunare, un drum pe care si acum il fac cu placere ca nu e aglomerat si e foarte bun. Ca dupa masa, cirduri enorme de sute de giste veneau minate de stapini de la baltile pe unde traisera toata ziua spre casa. Pe la marginea Bistretului un biciclist intra intre femeia care mina gistele din sens opus si pilcul de giste, pilcul de giste face brusc la stinga pe sensul nostru si Popescu al nostru nu are de facut altceva decit sa tina bine de volan. S-a zguduit masina de trecerea peste pilcul de giste. Popescu zice:
-Va rog uitati-va in urma, cite sint cazute?
Ma intorc si numar: Nu mai putin de 8 giste isi dadusera obstescul sfirsit sub roti. Miini ridicate a amenintare, urlete, etc.
-Ce faci, ca te asteapta astia la intoarcere.
-Pina ma intorc nu vor mai fi aici.
Asta a fost drumul cu Popescu pe linga Dunare. Era de fel bucurestean, dar am auzit ca si-a facut casa si gospodarie mare in Dabuleni, de fiecare data cind trec pe acolo ma gindesc sa opresc sa intreb, dar de fiecare data ma grabesc. Asa e viata, o graba, spre ce? Poate imi spuneti voi.
-
O graba spre sfarsit, care intr-o zi sigur vine!
Il cunosc si eu pe acest Popescu, era singurul
din unitate care avea aparat de masura bun!
Eu lucram la un NPA- si i-am cerut aparatul
de masura si m-a rugat insistent sa am grija
de el. Un oltean, nu-i spun numele, a inlocuit
un 6j1p cu un 6×6p(dioda), ptr. a plati o polita
petrecuta la Tasnad. Inlocuisem toata linia AFI
si receptorul avea sensibilitate buna,
am predat statia P-35 si cand eram la poarta
ma chema Udrea sa-mi spuna ca nu merge NPA
Am mai stat o zi la Dabuleni!
Cu toate astea, zaibarul a fost bun!
Revenim la oile noastre!
Deducem ca ai lipsit la ora predata de Loghin,
cu privire la pastrarea actelor si a tinutei.
Portfeiul(portmoneul este ptr. transport bani),
se pastreza in buzunarul de la “pept”, inchis
cu nasturele regulamentar.
“Pieptenul” si oglinda in buzunarul stanga-sus!
Aprinsibilul in buzunarul dreapta-sus!
Tinuta trbuie sa fie dreapta si incheiata, nu de
alvitar ca a lui Miron!….si altele!
Mi-am cumparat iPod shuffle! L-am conectat la un
port USB ptr. a incarca bateria si a importa muzica!
Dupa cateva momente a inceput sa iasa fum din UC,
parca luase foc trafo de impulsuri de la NRZ-ul lui Ilie!
A trebit sa schib sursa de alimentare.
Kakaia y menea asibka?
Nu cred ca ai facut vreo greseala. Cred ca situatia ta este asemanatoare cu cea din bancul cu Bula. Bula incaltat cu tenisi chinezesti s-a aruncat de la etajul 10. Bula s-a facut praf dar tenisii nu au avut nimic. In situatia ta cred ca iPodul a scapat si s-a defectat sursa calculatorului, dar din pacate nu vei putea afla daca e bun sau nu pentru ca nu vei avea curajul sa il mai cuplezi la un port. Sugestia mea, inapoiaza-l sa-ti dea altul si pune-i sa-l probeze pe un calculator de fata cu tine. Iar insinuarea ta cu transformatorul de impulsuri imi aduce aminte cum, intr-o dimineata asteptind autobuzul care ne ducea la serviciu pe aerodrom, in fata Fabricii Modern din Timisoarea, de la statia tramvaiului care venea de la gara apare un biet soldat tragind dupa el un transformator de impulsuri de P35, legat cu o fringhie. Era ud tot de efort dar se grabea sa prinda autobuzul si a reusit. Asa veneau unele elementa de tehnica la reparat. Ce vremuri. Cind am predat functia de sef de atelier fix mi-au iesit lipsa pe linga altele, o amplidina si un grup electrogen ratacite pe teritoriu. La intrebarea Col Gaita ,sef serv. th., unde sint i-am spus ca in baie sau bucatarie, nu stiu exact, ca am avut nevoie de ele la o petrecere acasa.
Asa cred si eu ca am facut o gresala! Oricum o
sa mai incec odata fiindca calculatorul e in garantie!
Cablul de conexiune se potiveste si la telefonul meu
si vreau sa ridic niste poze.
Cred ca am conectat cablul in port invers( UC e sub
masa si nu am vazut ce fac) Poate din cauza ca nu
am instalat in prealabil programul Setup Assistant.
Despre transport materiale zic si eu una:
Un coleg (mort in revolutie) a dus la Timisoara radiatorul
de la P-15 si in gara l-a pus intr-un colt al salii si el
statea in partea opusa sa nu-l vada lumea!
Moda cu transportul de materiale de catre oameni nu a disparut inca. Anul trecut plecind la un “traning” (vai de mama ei limba romana, dupa turcisme, frantuzisme, slavisme acum e siluita cu englezisme) la Viena am fost rugat de catre cei de la firma sa duc si o piesa la reparat, un ambreiaj de la o masina de prelucrat hirtia. Nefiind nici prea mare nici prea greu, cam 7-8 kg, l-am impachetat in hirtie si l-am pus in geanta cu lucruri personale. La ghiseul de vizare a biletelor fata m-a intrebat daca nu dau geanta pentru cala avionului dar fiindca nu aveam lichide in ea su alte lucruri interzise, am optat sa o iau ca bagaj de mina. La cotrolul pentru trecere in zona libera, geanta a trect la tunelul de control prin transparenta, urmata indeaproape de incaltamintea si grosul hainelor mele, iar eu, descult si aproape dezabracat, la control cu detectorul de metale si manual, de care am trecut cu bine. Dupa ce m-am incaltat si imbracat ma indreptam spre geanta cind un domn ma opreste si ma intreaba:
-Sinteti amabil, ca transportati in geanta?
-Lucrurile personale.
-Dar parca mai era si altceva.
-A, da, zic amintindu-mi de ambreiaj, e o piesa de la o masina de prelucrat hirtia.
-Am putea sa o vedem si noi?
-Desigur, si dau sa ma indrept spre geanta. In clipa aceea patru “baiet” cit dulapul, pe care nu-i observasem pina atunci, s-au grupat in jurul gentii si m-au impiedicat sa ajung la ea.
-Ne uitam noi, a spus pe un ton cam aspru de data asta domnul cu pricina.
Si cu o grija si precautie deosebita au deschis geanta, au scos pachetul , au desfacut obiectul din ambalajul de hirtie si l-au luat la studiat. Atunci mi-am dat seama ca acesta avea un ax mai lung si privit prin transparenta putea fi asemanat cu ceva ciudat, ca o arma artizanala. S-au lamurit pina la urma si m-au rugat sa ma intorc la ghiseu si sa pun geanta pentru cala avionului. Si fiindca erau baieti bun si ne cunosteam din vedere pentru ca am fost de mai multe ori in zona libera pentru verificari la un repetor de telecomnunicatii, nu m-au mai controlat din nou. La intoarcere a fost mai simplu. Am preluat un colet cu cutite, de vreo 20 kg, dar stiam deja lectia asa ca l-am trimis acolo unde ii era locul. Si colegii mei din Viena cind vin la cite o interventie, trag dupa ei pe linga trusele de interventie si diverse colete cu materiale. Nimic nou sub soare.
BUNA DIMINEATA ILIE !
E corect comentariul facut la inceputul paginii! BUNA DIMINEATA
e cea mai frumoasa URARE ! Numai cine n-are cap n-o intelege!
O ZI BUNA ITI DORESTE ALIOSA!